Ultima îmbrățișare a unei mame care nu m-a născut

— Nu mai am pe nimeni, Delia! Ai înțeles? Nimeni! Ți-am spus să nu te mai întorci la ora asta acasă!
Vocea tatălui meu răsuna ca un ecou dureros în mintea mea, chiar și acum, la ani distanță de acea seară rece de noiembrie când am plecat din satul nostru din Buzău. Mama murise cu doar câteva luni înainte, răpusă de o boală nemiloasă care ne-a lăsat pe toți goi pe dinăuntru. Tata s-a închis în el, iar eu… eu am fugit. Am luat trenul spre București cu o valiză veche și un nod în gât.

În gară, mirosul de cafea ieftină și țigări mă amețea. M-am așezat pe o bancă, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu știam pe nimeni aici. Aveam doar adresa unei rude îndepărtate, dar nu am avut curaj să o caut. Am dormit prima noapte pe un hol de cămin studențesc, strângând la piept poza mamei.

A doua zi dimineață, când soarele abia mijea printre blocuri, am întâlnit-o pe doamna Viorica. O femeie trecută de cincizeci de ani, cu părul prins într-un coc dezordonat și ochii verzi ca iarba după ploaie. M-a găsit plângând lângă ușa căminului.

— Ce faci aici, fată dragă? Ai nevoie de ajutor?

Nu știu ce m-a făcut să-i spun totul. Poate felul în care m-a privit sau poate vocea ei caldă. Cert e că, după câteva minute, mă aflam în bucătăria ei micuță din Drumul Taberei, cu o cană de ceai fierbinte în față.

— Să știi că nu ești singură. Și eu am pierdut pe cineva drag. Dar viața merge înainte, Delia. O să vezi.

Așa a început povestea noastră. Doamna Viorica nu avea copii. Soțul ei murise cu ani în urmă, iar singurătatea îi devenise prietenă. M-a primit la ea fără să ceară nimic în schimb. M-a ajutat să-mi găsesc un job part-time la o librărie și m-a învățat cum să supraviețuiesc în jungla bucureșteană.

Au urmat ani grei. Facultatea era o luptă continuă cu mine însămi. Tata nu-mi răspundea la telefon. Îmi trimitea uneori bani prin poștă, fără niciun mesaj. În serile lungi de iarnă, când dorul de casă mă sufoca, doamna Viorica mă lua de mână și-mi spunea povești din tinerețea ei:

— Știi, Delia, uneori oamenii care nu ne sunt sânge ajung să ne fie familie mai mult decât cei care ne-au dat viață.

Am început să-i spun „mama Vio”. Îmi făcea sarmale ca acasă și mă certa când uitam să-mi iau medicamentele pentru stomac. Îmi citea poezii de Nichita Stănescu și mă asculta când plângeam după mama mea adevărată.

Într-o zi, când mă pregăteam de examenul final la facultate, am găsit-o pe mama Vio prăbușită pe podeaua bucătăriei. Am chemat ambulanța cu mâinile tremurânde. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: cancer pancreatic, stadiu avansat.

— Nu vreau să te sperii, Delia — mi-a spus ea cu voce stinsă — dar trebuie să fii puternică. Așa cum ai fost mereu.

Am stat lângă patul ei de spital zi și noapte. I-am citit din cărțile preferate și i-am adus flori de câmp. În ultimele zile, mi-a cerut să-i promit ceva:

— Să nu uiți niciodată cine ești și cât valorezi. Să nu-ți fie frică să iubești din nou.

Când a plecat dintre noi, am simțit că se rupe ceva din mine pentru a doua oară. La înmormântare au venit doar câțiva vecini și două colege de la librărie. Am rămas singură în apartamentul ei plin de amintiri.

Tata m-a sunat după aproape un an:

— Delia… poate ar trebui să vii acasă. S-au schimbat multe.

Nu i-am răspuns imediat. Am privit cerul prin fereastra micuță a bucătăriei unde mama Vio obișnuia să-și bea cafeaua dimineața.

M-am întrebat mereu: ce înseamnă cu adevărat familia? Sângele sau sufletul? Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem că uneori străinii ne pot salva mai mult decât cei apropiați?

Poate că nu voi găsi niciodată răspunsul complet. Dar știu sigur că două femei — una care mi-a dat viață și una care mi-a arătat cum să trăiesc — au lăsat urme adânci în inima mea.

Voi ce credeți? Cine v-a fost vouă sprijin atunci când lumea părea că se prăbușește? Familia se naște sau se construiește?