Între două lumi: Lupta mea pentru independență și dragoste

— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când frigul ăsta ne intră în oase și chiria ne sufocă! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereți scorojiți, în timp ce eu priveam absent la ceasul vechi din perete. Era trecut de miezul nopții și încă nu găsisem soluția la problema care ne apăsa de luni întregi: banii.

Am plecat din Ploiești la 19 ani, cu două valize și o bursă la Politehnică. Tata mi-a spus atunci, cu vocea lui aspră: „Dacă vrei să fii bărbat, descurcă-te singur!” Mama a plâns, dar n-a îndrăznit să-l contrazică. Am crezut că e începutul libertății mele, dar n-am știut cât de scump se plătește ea.

La București am cunoscut-o pe Irina. Era studentă la Litere, cu ochii mari și visători, mereu cu o carte sub braț. Ne-am îndrăgostit repede, poate prea repede, dar eram convinși că împreună putem muta munții. După facultate, ne-am căsătorit pe ascuns, într-o zi ploioasă de aprilie. Nici părinții mei, nici ai ei nu au venit la starea civilă. „Nu sunteți pregătiți”, ne-au spus. „Nu aveți nimic.”

Am închiriat un apartament mic în Drumul Taberei. Chiria era mare, dar măcar aveam un colț al nostru. Irina lucra la o librărie, eu la un call center. Seara, ne țineam în brațe și visam la o viață mai bună. Dar visurile costă.

Când mama a moștenit apartamentul bunicii din centru, am sperat că ne va ajuta măcar cu o cameră. Am strâns curaj și i-am cerut sprijinul.

— Mamă, știu că ai apartamentul acela mare… Poate ne-ai putea lăsa să stăm acolo până ne punem pe picioare?

A tăcut mult timp la telefon. Apoi a spus rece:

— Radu, apartamentul e pentru zile negre. Și oricum, nu e potrivit pentru voi doi. Trebuie să vă descurcați singuri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă lovea indiferența părinților mei, dar acum era altfel. Acum nu mai era vorba doar despre mine, ci și despre Irina.

În acea iarnă, facturile au crescut. Irina s-a îmbolnăvit de la frig. Am încercat să cerem ajutor și de la părinții ei. Tatăl Irinei a râs:

— Voi ați vrut independență! Acum suportați consecințele!

Am simțit că mă prăbușesc. M-am închis în baie și am plâns în hohote, rușinat că nu pot avea grijă de soția mea.

Într-o seară, Irina mi-a spus:

— Radu, hai să mergem acasă la ai tăi. Măcar pentru câteva luni…

Am refuzat. Orgoliul meu era prea mare. Dar când am găsit-o într-o dimineață tremurând sub trei pături, am cedat.

Am sunat-o pe mama:

— Mamă, te rog… Nu mai avem bani nici de mâncare. Putem veni la tine?

A oftat:

— Nu e momentul potrivit acum. Am chiriași.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între mine și familia mea.

Am început să vând cărțile din bibliotecă și hainele vechi pe internet. Irina a renunțat la jobul de la librărie și s-a angajat ca menajeră într-un bloc din apropiere. Eu am lucrat noaptea ca paznic.

Într-o zi, Irina mi-a spus cu ochii în lacrimi:

— Radu, nu mai pot trăi așa… Simt că nu mai avem niciun viitor aici.

Am privit-o lung și am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei.

— Poate ar trebui să plecăm din țară…

Dar nu aveam bani nici măcar pentru un bilet de autobuz până la Ploiești.

Într-o seară, după ce am venit obosit de la muncă, am găsit-o pe Irina scriind o scrisoare către mama ei. Plângea în hohote.

— Ce faci? am întrebat speriat.

— Îi scriu că-mi pare rău… Că poate a avut dreptate să nu creadă în noi.

Atunci am simțit că pierd tot ce iubesc.

Într-o ultimă încercare disperată, am mers împreună la părinții mei. Ne-au primit în prag cu fețe reci.

— V-am spus de la început: dacă vreți să fiți pe cont propriu, asumați-vă! a spus tata.

Mama s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Radu, nu poți cere mereu ajutorul familiei. Trebuie să devii bărbat.

Am plecat fără să spunem nimic. Pe drum spre casă, Irina m-a strâns de mână:

— Suntem doar noi doi împotriva lumii…

Am zâmbit trist și i-am șoptit:

— Atât timp cât suntem împreună, nu renunțăm.

Au trecut luni grele până când am reușit să găsim un job mai bun și să ne mutăm într-un apartament mai decent. Dar rana refuzului părinților mei n-a dispărut niciodată.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare chiar trebuie să alegem între familie și independență? De ce e atât de greu ca părinții noștri să ne fie alături fără să ne judece? Poate că adevărata maturitate vine atunci când înveți să te ridici singur… dar oare cât costă sufletește această lecție?