Un telefon care mi-a sfâșiat inima: Lupta noastră pentru Filip

— Domnule Ionescu, vă rog să veniți urgent la grădiniță. Filip nu se simte bine…

Vocea educatoarei, doamna Raluca, tremura la capătul firului. Am simțit cum sângele mi se scurge din vene. Era o zi de marți, ora 11:17. Mă uitam la monitorul de la birou, dar cuvintele ei îmi răsunau în cap ca niște clopote sparte. Am ieșit pe fugă, fără să-mi iau nici măcar geaca. Pe drum, am sunat-o pe Ana, soția mea. Vocea ei era spartă de panică:

— Ce s-a întâmplat? E bolnav? A căzut?

— Nu știu, Ana. M-au chemat urgent. Vin să te iau.

Când am ajuns la grădiniță, Filip stătea pe o bancă, cu ochii roșii și obrajii umezi. Nu plângea, dar privirea lui era pierdută. Doamna Raluca ne-a întâmpinat cu o față palidă:

— Trebuie să vorbim…

Ne-a condus într-o sală mică, unde am aflat adevărul: Filip fusese lovit și împins de alți doi copii, Vlad și Rareș. Nu era prima dată. De câteva săptămâni, băiatul nostru trăia un coșmar tăcut. Se temea să ne spună. Se temea să nu ne supere.

Ana a izbucnit în plâns:

— Cum ați putut să nu vedeți? Cum ați lăsat să se întâmple asta?

Doamna Raluca a încercat să explice:

— Sunt mulți copii… uneori nu putem fi peste tot…

Dar pentru noi nu era o scuză. Am simțit furie, vinovăție și neputință. Cum de nu am observat nimic? De ce Filip nu ne-a spus?

Acasă, liniștea era apăsătoare. Filip stătea în camera lui, cu jucăriile împrăștiate în jur. Ana s-a așezat lângă el:

— Puiule, de ce nu ne-ai spus?

El a ridicat din umeri:

— Mi-a fost frică… Vlad a zis că dacă spun, o să mă lovească mai tare.

M-am prăbușit pe canapea. M-am simțit cel mai slab tată din lume. Cum să-l apăr dacă nici măcar nu știu ce i se întâmplă?

În zilele următoare am vorbit cu directoarea grădiniței, doamna Popescu. Ne-a spus că „se mai întâmplă între copii”, că „trebuie să învețe să se descurce”. M-am înfuriat:

— Să se descurce? Aveți idee ce înseamnă pentru un copil de cinci ani să fie terorizat zilnic?

Ana a început să caute psihologi pentru copii. Eu am scris plângeri peste plângeri către Inspectoratul Școlar. Nimeni nu părea să ne ia în serios.

Într-o seară, Ana mi-a spus:

— Simt că suntem singuri împotriva tuturor…

Am dat din cap. Prietenii ne spuneau că „așa e la grădiniță”, că „trebuie să fie tare”. Dar eu vedeam cum Filip se retrage tot mai mult în el însuși. Nu mai voia să meargă la grădiniță. Nu mai râdea la glumele mele.

Într-o noapte l-am auzit plângând în somn. M-am dus la el și l-am luat în brațe.

— Tati e aici… Nimeni nu o să-ți mai facă rău.

Dar știam că nu pot promite asta.

După două luni de luptă cu sistemul, cu educatoarele și cu ceilalți părinți (care refuzau să creadă că fiii lor pot fi agresori), am decis să-l mutăm pe Filip la altă grădiniță. A fost o decizie grea. Ne simțeam ca niște învinși.

La noua grădiniță, Filip a început încet-încet să-și recapete zâmbetul. Dar trauma rămâne. Încă tresare când aude țipete sau când vede copii certându-se.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul. Dacă puteam face mai mult. Dacă lumea noastră e atât de insensibilă încât copiii trebuie să sufere pentru ca adulții să se trezească.

Acum, când îl privesc pe Filip dormind liniștit, mă gândesc: oare câți copii ca el mai trec prin asta? Oare câți părinți tac de rușine sau de frică? Cât timp vom mai accepta ca violența să fie „normalitate” în locurile unde copiii ar trebui să fie în siguranță?

Poate că nu am schimbat sistemul, dar am ales să nu tăcem. Și vă întreb: voi ce ați face dacă ați fi în locul nostru?