Primul meu salariu și secretul mamei: O poveste despre sacrificiu, regrete și iertare

— Mamă, uite… am primit primul meu salariu! Ți-l dau ție, să faci ce crezi că e mai bine cu el.

Aveam 17 ani și încă purtam uniforma de licean când am pus în mâna mamei plicul cu banii câștigați la fabrica de textile din cartierul nostru din Ploiești. Era o zi toridă de august 1959, iar în casă mirosea a ciorbă de fasole și a speranță. Mama, Maria, s-a uitat la mine cu ochii umeziți, dar nu a spus nimic. A strâns plicul la piept, m-a sărutat pe frunte și a ieșit în curte, unde tata, Gheorghe, repara bicicleta.

— Ce-i cu tine, femeie? a întrebat tata, fără să ridice privirea.
— Nimic, Gheorghe. Băiatul nostru a crescut… atât.

Anii au trecut. Am terminat liceul, am făcut armata la Focșani, apoi m-am angajat la uzină. M-am însurat cu Lidia și ne-am mutat în apartamentul nostru micuț. Mama a rămas văduvă devreme, iar eu am încercat să fiu aproape de ea cât am putut. Dar viața nu ne lasă mereu să fim aproape de cei dragi. Copiii mei au crescut, au plecat la București, iar eu am rămas cu Lidia într-un apartament tăcut, plin de amintiri.

Într-o zi de toamnă târzie, la 62 de ani după acea vară fierbinte din 1959, am primit un telefon de la verișoara mea, Elena. Mama ei murise și mă ruga să vin să o ajut să facă ordine prin lucruri. Am intrat în casa copilăriei mele cu inima strânsă. Pereții erau plini de poze vechi, iar mirosul de mucegai și naftalină mă izbea în piept ca un pumn.

— Uite ce-am găsit! a strigat Elena din pod. Un cufăr vechi, cu scrisori și acte.

Am început să răscolim printre hârtii îngălbenite. Printre ele, un plic mic, legat cu o sfoară subțire. Pe el scria cu litere tremurate: „Pentru Maria – primul salariu al lui Mihai”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Era plicul pe care îl dădusem mamei acum mai bine de jumătate de secol. Nedeschis. Banii erau încă acolo, bancnote vechi, aproape sfărâmate.

— De ce nu i-a cheltuit? am întrebat-o pe Elena, dar ea a ridicat din umeri.

Am plecat acasă cu plicul în buzunar și cu sufletul greu. Seara, am stat pe balcon cu Lidia și am privit orașul luminat slab de felinare.

— Poate a vrut să păstreze o amintire… sau poate nu a avut nevoie atunci de bani, a încercat Lidia să mă liniștească.
— Sau poate nu a avut curaj să-i folosească… sau nu i-au trebuit niciodată. Dar atunci de ce plângea?

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele când mama tăcea sau când se uita lung pe fereastră. La certurile dintre ea și tata despre bani, la serile când veneam acasă și găseam doar pâine uscată pe masă.

A doua zi am sunat-o pe mătușa Ileana, sora mamei.

— Tu știi ceva despre plicul acela?
— Of, Mihai… mama ta era mândră. Nu voia să se atingă de banii tăi. Spunea mereu că banii copilului sunt pentru viitorul lui, nu pentru nevoile casei. Dar… cred că îi era rușine să-ți spună că nu are nevoie sau că nu vrea să-i folosească.

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. Toată viața am crezut că gestul meu a ajutat-o măcar puțin. Dar adevărul era altul: mama păstrase banii ca pe o relicvă, ca pe o dovadă că fiul ei o iubește și îi recunoaște sacrificiul. Poate că niciodată nu s-a simțit vrednică să-i cheltuiască.

În zilele următoare am început să privesc altfel trecutul. Mi-am dat seama cât de puțin știm despre luptele interioare ale părinților noștri. Cât de mult se sacrifică în tăcere și cât de rar le spunem ce simțim cu adevărat.

Într-o seară am scos plicul din sertar și l-am deschis pentru prima dată. Am găsit acolo o scrisoare scurtă:

„Mihai dragă,
Nu pot să mă ating de banii tăi. Sunt mândră de tine și vreau ca acești bani să-ți amintească mereu că ai fost un copil bun și iubitor. Poate într-o zi vei înțelege.”

Am plâns ca un copil în noaptea aceea. M-am gândit la toate momentele când am judecat-o pe mama prea aspru sau când am uitat să-i spun „mulțumesc”.

Acum, la bătrânețe, mă întreb: câte alte lucruri nu știm despre cei dragi? Câte gesturi simple ascund povești nespuse? Și dacă ar fi să o iau de la capăt, oare aș avea curajul să-i spun mamei tot ce simt?

Poate că nu e niciodată prea târziu să iertăm și să ne iertăm. Sau este?