Zdrumul înapoi către mine: Cum mi-au frânt inima soțul și soacra mea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii dormeau în camera lor. El stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon, de parcă nici nu mă auzea. M-am apropiat de el, încercând să-i prind privirea. — Vlad, te rog, spune-mi ce se întâmplă cu noi. De luni bune simțeam că ceva nu e în regulă. Nu mai era același bărbat care mă ținea de mână la fiecare pas, care râdea cu mine la glumele proaste din bucătărie. Era rece, distant, mereu grăbit să plece sau să răspundă la mesaje pe ascuns.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe soacra mea, doamna Viorica, răscolind prin sertarele mele din dormitor. S-a speriat când m-a văzut și a încercat să mascheze totul cu un zâmbet fals. — Căutam niște acte pentru Vlad, dragă. Nu te supăra! Dar știam că minte. De atunci am început să fiu atentă la fiecare detaliu: priviri schimbate între ei, șoapte la telefon, uși trântite când intram în cameră.

Într-o seară de duminică, când masa era întinsă și copiii se jucau pe covor, Viorica a aruncat o vorbă tăioasă: — Milena, poate ar trebui să te gândești mai bine la cum îți crești copiii. Nu vezi că sunt prea răsfățați? M-am simțit ca o străină în propria casă. Vlad nu a zis nimic. Doar a oftat și a continuat să-și bea cafeaua.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi ploioasă de aprilie. Am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să fim doar noi doi.” Nu era semnat, dar știam cine era. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am alergat la el, cu telefonul în mână: — Vlad, cine e? Ce se întâmplă? El a ridicat din umeri, fără să mă privească: — Nu e treaba ta. Poate ar trebui să-ți vezi de ale tale.

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață, Viorica m-a întâmpinat cu un zâmbet larg: — Vezi, Milena? Ți-am spus eu că nu ești destul de bună pentru el. Poate ar fi timpul să pleci. Am simțit că mă sufoc. Copiii mei erau tot ce aveam mai scump și nu puteam să-i las acolo, printre atâta venin.

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre copii, despre familie, despre tot ce am construit împreună. Dar el era deja departe. — Eu și mama știm ce e mai bine pentru copii. Tu nu faci decât să-i răsfeți și să-i strici! mi-a spus într-o seară, cu o răceală care m-a înghețat.

Au urmat luni de coșmar: certuri, amenințări, avocați. Viorica venea zilnic să-mi spună cât de inutilă sunt ca mamă și ca soție. Îmi ascundea lucrurile prin casă, îi întorcea pe copii împotriva mea: — Mama ta nu știe ce face! Ascultați de bunica! Copiii erau confuzi și speriați. M-am simțit singură împotriva tuturor.

Într-o zi am cedat nervos și am plecat la mama mea în Bacău, cu copiii de mână și două valize vechi. Mama m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi: — Milena, tu ești fata mea puternică! Nu te lăsa doborâtă! Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. M-am simțit ca o umbră a femeii care eram odată.

Au urmat luni grele: judecata pentru custodie, lipsa banilor, privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri: „A lăsat-o bărbatul… Cine știe ce-a făcut!” Am început să lucrez la o cofetărie din oraș ca să pot plăti chiria unui apartament micuț. În fiecare seară adormeam lângă copii și le promiteam că totul va fi bine.

Vlad nu a încetat să mă hărțuiască prin mesaje și telefoane: — O să-ți iau copiii! N-ai nimic! Nici măcar un acoperiș stabil! Viorica venea la școală și încerca să le spună copiilor că eu sunt vinovată pentru tot.

Într-o zi, fiica mea cea mare, Ana-Maria, m-a întrebat printre lacrimi: — Mami, tu ne mai iubești? Sau vrei să ne dai la tati? Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și i-am promis că nu o voi abandona niciodată.

Procesul de divorț a durat aproape un an. În tot acest timp am descoperit cât de puternică pot fi când nu am altă opțiune decât să lupt pentru copiii mei. Am început să merg la terapie și să citesc despre cum pot vindeca rănile sufletului meu.

Într-o zi, după ce am primit decizia instanței că voi avea custodia copiilor, am plâns de fericire pentru prima dată după mult timp. Mama m-a strâns în brațe: — Vezi? Ți-am spus eu că Dumnezeu nu doarme!

Acum locuim într-un apartament micuț dar plin de râsete și iubire adevărată. Încerc să le arăt copiilor mei că familia nu înseamnă doar sânge sau acte, ci dragoste și respect reciproc.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată ierta trădarea lui Vlad și a Vioricăi. Dar știu sigur că nu voi mai permite nimănui să-mi calce demnitatea în picioare.

Oare câte femei trec prin astfel de umilințe și tac? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să luptăm pentru ceea ce iubim cel mai mult?