Între Rugăciune și Tăcere: O Mamă în Căutarea Fiului Său

— Vlad, răspunde-mi, te rog! Am sunat pentru a zecea oară. Era deja trecut de ora zece seara, iar telefonul lui Vlad suna în gol. Mâinile îmi tremurau, inima bătea nebunește. Pe masă, lângă mine, ceaiul de tei se răcise demult. În minte îmi răsunau toate știrile negre, toate spaimele pe care le-am adunat în ani de când sunt mamă.

Soțul meu, Sorin, stătea pe canapea, cu ochii în televizor, dar știam că nu vede nimic. — O să apară, Livia. E mare deja, nu mai e copilul nostru mic. Dar vocea lui era stinsă, ca și cum încerca să se convingă pe sine.

Am început să mă plimb prin sufragerie, cu pași mici și repezi. M-am uitat la ceas: 22:17. Vlad trebuia să ajungă acasă la 20:30. Nu era genul care să întârzie fără să anunțe. De obicei, mă suna chiar dacă întârzia cinci minute.

Am pus mâna pe telefon și am format numărul Mariei, mama prietenului lui Vlad. — Bună seara, Maria. Scuză-mă că te deranjez la ora asta… Vlad nu a ajuns acasă și nu răspunde la telefon. Știi ceva de el?

Maria a oftat: — Nu știu nimic, Livia. Dar dacă aflu ceva, te sun imediat. Poate e cu Rareș pe undeva…

Am închis și am simțit cum mă cuprinde panica. Am început să mă rog în gând: „Doamne, ai grijă de copilul meu! Nu-mi lua liniștea!”

M-am dus în dormitor și am căutat iconița mică de la bunica. Am aprins o lumânare și am îngenuncheat. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. — Doamne, nu știu unde e Vlad! Ajută-mă să-l găsesc! Dă-mi un semn!

În timp ce mă rugam, telefonul a vibrat. Era un mesaj de la număr necunoscut: „Nu vă faceți griji, Vlad e bine.” Atât. Fără alte explicații.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat la Sorin: — Uite! Cineva știe unde e Vlad! Dar cine? De ce nu răspunde el?

Sorin a încercat să mă liniștească: — Poate și-a pierdut telefonul și cineva l-a găsit…

Nu puteam să cred asta. Am început să sun din nou. Nimic.

Am ieșit pe scară și am bătut la ușa vecinei mele, doamna Stanciu. — Îmi pare rău că vă deranjez… Vlad nu a ajuns acasă și nu răspunde la telefon…

Ea m-a privit cu ochii mari: — Săraca de tine! Vrei să chemăm poliția?

— Nu încă… poate exagerez eu…

M-am întors acasă și m-am prăbușit pe pat. Sorin s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna în palma lui aspră.

— Livia, trebuie să avem încredere…

— Cum să am încredere când nu știu nimic? Dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă…

Nu am mai putut continua. M-am ridicat din nou și am început să mă plimb prin casă ca o leoaică în cușcă.

La 23:05, cineva a bătut la ușă. Am alergat să deschid. Era Vlad.

— Mamă…

Nu l-am lăsat să termine. L-am strâns în brațe cu toată puterea mea.

— Unde ai fost? De ce nu ai răspuns?

Vlad s-a tras ușor din îmbrățișare și m-a privit vinovat:

— Mi s-a descărcat telefonul… Am mers cu Rareș la spital, bunicul lui s-a simțit rău. Am uitat complet de oră… Am rugat pe cineva să vă trimită mesaj când am realizat cât e ceasul.

Sorin a venit lângă noi:

— Bine că ești sănătos!

Am izbucnit în plâns:

— Vlad, nu mai fă asta niciodată! Nu știi prin ce am trecut!

El m-a privit cu ochii umezi:

— Îmi pare rău, mamă… N-am vrut să vă sperii.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la cât de repede se poate schimba totul într-o clipă. La cât de fragil e echilibrul nostru zilnic.

A doua zi dimineață, Maria m-a sunat:

— Livia, ai aflat ceva?

— Da, Vlad e bine… Dar nu pot uita spaima din noaptea trecută.

Am povestit totul la biserică duminica următoare. Părintele m-a ascultat cu răbdare:

— Rugăciunea nu ne aduce mereu răspunsuri imediate sau clare, dar ne dă puterea să trecem prin încercări.

Am plecat acasă cu sufletul mai ușor. Dar gândurile nu-mi dădeau pace: oare cât de mult trebuie să ne bazăm pe credință și cât pe oameni? Când e momentul să cerem ajutor? Și cât de mult putem controla cu adevărat viețile celor pe care îi iubim?

Poate că liniștea vine doar atunci când acceptăm că nu putem controla totul. Dar oare voi reuși vreodată să nu mă mai tem pentru Vlad?