Între două lumi: Povestea unei familii pe marginea prăpastiei

— Ioana, nu mai țipa! Nu vezi că am un raid important acum?
Vocea lui Radu răsună din dormitor, acoperind plânsul Anei, fetița noastră de șapte ani, care tocmai s-a lovit la genunchi în timp ce încerca să-și facă temele pe covor. Mă uit la ceas: e trecut de ora șase seara și eu abia am ajuns acasă de la serviciu. Mâinile îmi tremură de oboseală, dar nu am timp să mă plâng. Îmi iau fiica în brațe și îi șoptesc:
— Hai, puiule, mami e aici. O să treacă.

În bucătărie, Vlad, băiatul nostru de zece ani, își încălzește singur o supă la microunde. Îl privesc cu un nod în gât: copilul meu a învățat prea devreme să se descurce singur.

Totul a început acum un an, când Radu a fost dat afară de la fabrica de mobilă unde lucra de peste zece ani. La început, am fost alături de el. L-am încurajat să-și ia o pauză, să-și revină. Am crezut că va fi doar o perioadă scurtă. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. La început căuta joburi pe internet, trimitea CV-uri, mergea la interviuri. Dar după câteva refuzuri, s-a retras tot mai mult în camera noastră, cu laptopul în brațe și căștile pe urechi.

— Ioana, lasă-mă să mă relaxez puțin! Nu vezi cât de greu mi-a fost?
Asta îmi spunea mereu când încercam să-l scot din starea lui. Dar „puțin” a devenit totul. Jocurile online au devenit refugiul lui. Prietenii virtuali i-au luat locul celor reali. Iar eu am rămas singură cu două salarii insuficiente și doi copii care aveau nevoie de tatăl lor.

În fiecare dimineață mă trezesc la cinci ca să prind autobuzul spre fabrica de confecții unde lucrez ca operator. Seara fac curat prin casele unor familii din oraș ca să mai aduc un ban în plus. Când ajung acasă, găsesc aceeași imagine: Radu cu ochii în monitor, copiii flămânzi sau certați între ei pentru cine spală vasele.

Am încercat să vorbesc cu el.
— Radu, nu mai putem continua așa! Copiii au nevoie de tine! Eu nu mai pot!
El ridică din umeri fără să mă privească.
— O să-mi găsesc ceva… dar nu acum. Lasă-mă să mă liniștesc.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Mama m-a sunat chiar atunci.
— Ioana, ce faci? Pari obosită…
— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot…
Mi-a spus să vin cu copiii la ea la țară pentru câteva zile. Dar nu puteam pleca. Nu voiam să-l las pe Radu singur, de teamă că s-ar afunda și mai tare.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o notă mică la matematică.
— De ce nu m-ai ajutat cu temele? m-a întrebat cu ochii în lacrimi.
Am simțit cum mă sfâșie vina. Nu eram niciodată destul: nici mamă bună, nici soție bună, nici angajată bună.

La ședința cu părinții, doamna învățătoare mi-a spus:
— Vlad e retras în ultima vreme. Pare trist. S-a schimbat ceva acasă?
Am dat din cap fără să spun nimic. Ce puteam spune? Că tatăl lui nu mai există pentru el?

Într-o seară, am făcut ceva ce nu credeam că voi face vreodată: i-am scos cablul de internet din router.
Radu a ieșit val-vârtej din cameră:
— Ce-ai făcut?! Ești nebună?!
— Nu mai pot! Nu vezi că ne pierdem familia? Copiii tăi au nevoie de tine!
A tăcut o clipă. Apoi a trântit ușa și a plecat la un prieten.

A doua zi nu s-a întors acasă până târziu. Copiii l-au întrebat unde a fost.
— Am avut treabă…
Dar eu știam adevărul: fugea de noi, fugea de responsabilitate.

Au trecut luni întregi așa. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec cu copiii la mama. Dar ceva mă ținea pe loc: speranța că Radu va reveni la realitate.

Într-o duminică dimineață, Ana s-a apropiat timid de el:
— Tati, vrei să te joci cu mine?
El a oftat și i-a spus:
— Mai târziu…
Atunci am văzut lacrimile din ochii ei mici și am simțit cum mi se rupe sufletul.

În acea seară i-am spus lui Radu:
— Dacă nu faci ceva, plecăm. Nu mai pot trăi cu un om care nu există pentru noi.
S-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut frica în ochii lui.

Au trecut câteva zile până când a venit la mine și mi-a spus:
— Ioana… cred că am nevoie de ajutor. Poate ar trebui să vorbesc cu cineva…

Nu știu dacă va reuși să se schimbe sau dacă familia noastră va supraviețui acestei încercări. Dar știu că nu sunt singura femeie din România care trece prin asta.

Oare câte familii se destramă în tăcere din cauza dependenței de lumea virtuală? Câte mame își duc singure crucea fără ca nimeni să le vadă lacrimile?