Clopotul zorilor și urma măturei – Povestea unui fiu de măturător

— Radu, trezește-te! E deja cinci fără un sfert! vocea mamei răsună slab din camera alăturată, ca un clopot spart care nu mai are putere să cheme pe nimeni la rugăciune. Mă ridic greu din patul vechi, cu arcurile ieșite, și-mi trag pe mine hanoracul ponosit. În bucătărie miroase a ceai de tei și a medicamente. Mama tușește încet, cu mâna la piept, și-mi întinde o felie de pâine cu margarină.

— Să nu uiți să iei mătura de la ușă, îmi spune, privind pe fereastră la blocurile cenușii care se pierd în ceața dimineții.

— Nu uit, mamă. Știi că nu uit niciodată.

Afară e frig și liniște. Bucureștiul încă doarme, dar eu deja simt greutatea zilei pe umeri. Mătura din lemn e cam grea pentru vârsta mea, dar am învățat să o port cu demnitate. Tata mi-a spus mereu: „Nu contează ce faci, Radu, contează cum faci.” Dar tata nu mai e. L-a luat un accident de muncă acum trei ani, când a căzut de pe schelă la renovarea unei școli din cartier. De atunci, eu am devenit bărbatul casei.

La colțul străzii mă întâlnesc cu nea Ilie, colegul tatei de la salubritate. Are ochii roșii de oboseală și o voce groasă, dar caldă.

— Hai, băiete, să dăm orașului o față nouă! zâmbește el amar.

— Hai, nea Ilie.

În timp ce măturăm împreună trotuarul plin de mucuri de țigară și hârtii ude, îmi povestește despre vremurile când oamenii respectau munca asta. Acum, trecătorii ne privesc ca pe niște umbre. Unii râd, alții scuipă pe jos chiar în urma noastră.

— Nu te lăsa călcat în picioare, Radu. Ține capul sus! îmi șoptește nea Ilie.

Dar nu e ușor. La școală colegii râd de mine când văd că vin cu hainele mirosind a praf și stradă. Profesoara de română, doamna Popescu, e singura care mă privește altfel. Într-o zi m-a chemat după oră.

— Radu, am citit compunerea ta despre tata. Ai talent. Nu te lăsa doborât de greutăți.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Mi-aș dori să pot scrie toată ziua, să nu mai simt rușinea și povara măturei. Dar cine ar plăti facturile? Mama are nevoie de medicamente scumpe pentru inimă. Pensia de urmaș abia ajunge pentru chirie și mâncare.

Seara, când mă întorc acasă obosit și cu mâinile crăpate de frig, mama mă așteaptă cu supa caldă și o vorbă bună.

— Radu, tu ești lumina mea. Dacă nu erai tu… nu știu ce m-aș fi făcut.

Odată am întrebat-o:

— Mamă, crezi că o să ieșim vreodată din sărăcia asta?

A oftat adânc și mi-a mângâiat părul:

— Sărăcia nu-i o rușine, Radu. Rușine e să-ți pierzi sufletul.

Într-o zi, la școală, am fost chemat la director. M-am temut că iar s-a plâns cineva că vin murdar sau că am adus mătura la poartă.

— Radu, am vorbit cu doamna Popescu. Ai putea primi o bursă socială dacă păstrezi notele bune. Dar trebuie să muncești mai mult la matematică.

Am simțit cum mi se deschide o ușă spre altceva. Am început să învăț noaptea la lumina unei veioze vechi, în timp ce mama dormea cu pastilele pe noptieră. Uneori adormeam cu capul pe caiete, visând că sunt scriitor sau profesor.

Într-o sâmbătă dimineață am găsit-o pe mama leșinată în bucătărie. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde. La spital mi-au spus că are nevoie urgent de operație pe inimă. Am simțit că tot cerul cade peste mine.

Am mers la primărie să cer ajutor social. Funcționara nici nu s-a uitat la mine:

— Sunt mulți ca tine, băiete. Fila asta lipsește, revino luni.

Am ieșit plângând în stradă. Nea Ilie m-a văzut și m-a luat în brațe:

— Nu te lăsa! Pentru mama ta trebuie să lupți!

Am început să muncesc mai mult: spălam geamuri la blocuri, duceam cumpărături bătrânilor din cartier. Oamenii au început să mă cunoască și să mă salute cu respect.

Într-o zi am găsit un plic în cutia poștală: „Pentru mama lui Radu – Sănătate!” În plic erau 500 de lei. Nu am aflat niciodată cine l-a pus acolo.

Operația a reușit. Mama s-a întors acasă slabă, dar zâmbitoare.

— Vezi? Dumnezeu nu ne uită!

Am terminat clasa a opta cu bursă și am intrat la liceu. Încă mătur străzile dimineața și încă port hainele vechi ale tatei. Dar nu-mi mai e rușine. Oamenii din cartier mă salută acum cu „Bună dimineața!” și unii chiar îmi spun „domnu’ Radu”.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi fost fiul unui măturător, aș fi știut oare ce înseamnă demnitatea? Sau cât valorează o pâine împărțită cu mama? Poate că viața nu ne dă ce vrem noi… dar oare nu suntem datori să luptăm pentru ceea ce contează cu adevărat?