Între două lumi: Povestea unei bunici care luptă pentru nepoata ei

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să văd cum îi dai Anei doar supă și pâine uscată! Nu e normal!
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Ana, cu ochii ei mari și negri, mă privea speriată din colțul mesei.
— Sorin, nu e adevărat! I-am făcut și piure, și carne de pui… Dar știi că pensia mea abia ajunge pentru medicamentele mele și chirie. Fac tot ce pot!
— Nu mă interesează scuzele tale! De azi înainte, Ana vine cu mine la București. Gata!
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Ana era tot ce mai aveam după ce fiica mea, Raluca, a murit acum doi ani într-un accident stupid de mașină. De atunci, Sorin a venit rar pe la noi, mereu ocupat cu serviciul lui la oraș. Eu am rămas aici, în apartamentul nostru mic din Focșani, crescând-o pe Ana cum am știut mai bine.

Când Sorin a plecat cu Ana în acea zi, nu am putut decât să privesc pe geam cum mașina lui dispare după colț. Am plâns până târziu în noapte, strângând la piept ursulețul de pluș al Anei. În zilele următoare, am încercat să-l sun pe Sorin. Nu mi-a răspuns niciodată. Am sunat-o pe sora lui, Camelia.

— Camelia, te rog… Spune-i lui Sorin să mă lase măcar să vorbesc cu Ana la telefon!
— Maria, nu vreau să mă bag. Știi că el e foarte supărat. Zice că nu ai grijă de fată… Și că ai început să-i ceri bani prea des.

Am simțit cum mă sufoc. Da, îi cerusem bani. Dar nu pentru mine! Pentru Ana: haine de iarnă, rechizite pentru școală… Pensia mea era de 1.200 de lei și totul era scump. Dar oare asta era problema? Sau Sorin voia doar să scape de responsabilitate?

În fiecare zi mă trezeam cu speranța că voi primi un mesaj sau un apel. Mergeam la biserică și mă rugam pentru Ana. Îmi imaginam cum stă singură într-un apartament străin din București, fără prieteni, fără bunica ei care-i citea povești seara.

Într-o zi, am primit o scrisoare recomandată. Era de la un avocat: „Domnul Sorin solicită stabilirea custodiei exclusive asupra minorei Ana Popescu.” Am simțit că mi se taie respirația. Am mers la vecina mea, doamna Lidia.

— Maria, trebuie să lupți! Nu-l lăsa să-ți ia copilul!
— Dar cu ce bani să plătesc avocat?
— O să facem chetă la bloc! Toți te știm și știm cât ai tras pentru Ana.

Așa am ajuns să bat la ușa unui avocat din oraș, domnul Ionescu. M-a privit lung peste ochelari.

— Doamnă Maria, cazul dumneavoastră nu e simplu. Tatăl are drepturi legale… Dar dacă putem demonstra că fetița era bine îngrijită la dumneavoastră și că mutarea bruscă i-a făcut rău, poate avem o șansă.

Am început să adun dovezi: poze cu Ana la serbări, caietele ei cu note bune, bonuri de la magazin cu alimente cumpărate. Am chemat vecini ca martori. În tot acest timp, nu am primit niciun semn de la Ana.

Procesul a fost un coșmar. Sorin a venit cu un avocat scump și a adus martori care spuneau că eu sunt prea bătrână și bolnavă ca să cresc un copil. M-au întrebat despre pastilele mele pentru inimă, despre banii pe care îi primeam de la stat.

— Doamnă Maria — a întrebat judecătoarea — credeți că puteți asigura un viitor stabil pentru nepoata dumneavoastră?

Am izbucnit în plâns:

— Nu am bani mulți, dar am dragoste! Am crescut-o pe Ana de când avea trei ani! Ea e sufletul meu!

Sorin m-a privit rece:

— Copilul are nevoie de educație bună și condiții decente. La București va avea tot ce-i trebuie.

După proces am ieșit pe hol tremurând. Domnul Ionescu m-a bătut ușor pe umăr:

— S-ar putea să vă dea dreptul să o vedeți la sfârșit de săptămână… Dar custodia va rămâne probabil la tată.

Câteva zile mai târziu am primit decizia: aveam voie să o văd pe Ana o dată la două săptămâni, sub supraveghere. Am mers la București cu sufletul frânt. Când am intrat în apartamentul lui Sorin, Ana a alergat spre mine și m-a strâns tare în brațe.

— Bunico, mi-e dor de tine!
— Și mie, puiule… Cum e aici?
— E frumos… dar nu mă lasă să vorbesc cu tine prea mult.

Am stat împreună două ore sub privirea atentă a Cameliei. La plecare, Ana mi-a șoptit:

— Bunico, promite-mi că nu mă vei uita niciodată!

Acum trăiesc între două lumi: una plină de amintiri și dor, alta rece și străină unde nu mai am niciun cuvânt de spus. Mă întreb mereu: oare dragostea unei bunici valorează mai puțin decât banii sau statutul social? Oare câți copii din România sunt smulși din brațele celor care îi iubesc doar pentru că nu au destui bani sau influență? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?