Casa care ne-a despărțit: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Pauli! Cum să facă asta? Cum să dea casa lui Radu, după tot ce am făcut noi aici?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci, deși era iunie și soarele bătea puternic prin geamul bucătăriei. Pauli, soțul meu, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu verigheta.
— Nici eu nu înțeleg, Maria. Am muncit ca nebunii… Am pus parchetul ăla cu mâinile noastre, am schimbat acoperișul, am dat cu var… Și acum?
M-am așezat pe scaunul vechi, moștenit de la bunica lui Pauli, și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Mă uitam la pereții proaspăt vopsiți, la perdelele noi pe care le-am cusut cu mama mea, la florile din curte pe care le-am plantat împreună cu fetița noastră, Ilinca. Toate astea erau pentru noi. Pentru familia noastră.
Totul a început acum șase luni, când soacra mea, doamna Elena, ne-a rugat să o ajutăm cu casa bătrânească din satul Ciorogârla. Era dărăpănată, ploua prin acoperiș și nimeni nu mai călcase pe acolo de ani buni. Ne-a spus că dacă o punem la punct, o să fie a noastră. Am crezut-o. Am pus bani deoparte, am renunțat la concediu și am muncit în fiecare weekend.
Radu, fratele lui Pauli, nu a venit niciodată să ajute. Mereu avea altceva de făcut: ba era plecat cu prietenii la munte, ba avea treabă la serviciu. Dar doamna Elena îl apăra mereu: „E băiat bun, dar e ocupat. Lasă că vă ajută el altădată.”
Acum două zile am aflat vestea. Soacra mea a venit la noi cu o plăcintă și un zâmbet fals:
— Dragii mei, m-am gândit mult… Știu că ați muncit mult la casă, dar cred că cel mai bine ar fi să i-o dau lui Radu. El are nevoie mai mare acum…
Am simțit cum mi se taie respirația. Pauli a rămas mut. Ilinca s-a uitat la mine speriată.
— Dar noi? Noi ce facem? — am întrebat eu cu voce stinsă.
— Voi sunteți tineri, vă descurcați oriunde! Radu e singur, nu are pe nimeni…
Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. În noaptea aia nu am dormit deloc. M-am gândit la fiecare cui bătut în pereții casei, la fiecare leu cheltuit din salariul nostru mic de profesori. La fiecare vis pe care l-am pus în casa aia.
A doua zi Pauli și-a blocat mama pe telefon. Eu nu i-am mai răspuns la mesaje. Ilinca ne întreba mereu: „Mami, când mergem iar la casa noastră?” Ce să-i spun unui copil de șapte ani? Că bunica i-a luat casa și i-a dat-o unchiului care nici măcar nu a venit să o vadă?
În sat au început să circule zvonuri. Vecina de peste drum, tanti Viorica, m-a oprit la magazin:
— Auzi, Maria, e adevărat că doamna Elena dă casa lui Radu? Dar voi ce faceți?
Nu am putut decât să dau din umeri și să plec repede cu ochii în pământ. Mă simțeam umilită și trădată.
Pauli s-a închis în el. Nu mai vorbește decât strictul necesar. Îl aud noaptea cum oftează greu și mă doare că nu pot face nimic să-l ajut. Între noi s-a așezat o tăcere grea ca plumbul.
Am încercat să vorbesc cu doamna Elena. Am mers la ea acasă, hotărâtă să-i spun tot ce simt:
— Mamă Elena, nu e drept ce faceți! Noi am muncit acolo! Am investit tot ce aveam!
Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Maria, tu nu înțelegi… Radu e băiatul meu cel mic… Mereu a fost mai slab… Trebuie să-l ajut! Voi sunteți puternici!
— Nu e vorba de putere! E vorba de dreptate! — am izbucnit eu. — Ne-ați promis ceva și acum ne luați totul!
A început să plângă și mi-a spus că nu poate face altfel. Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat.
Acum stau în bucătăria noastră mică din București și mă uit la Pauli cum se chinuie să-și găsească liniștea într-o carte veche de poezii. Ilinca desenează o casă cu trei ferestre și un copac mare în față. Mă doare inima când mă gândesc că visul nostru s-a năruit din cauza unei nedreptăți pe care nu o meritam.

Mă întreb: oare cât valorează munca și sacrificiul într-o familie? Cât de mult trebuie să suferim pentru deciziile altora? Voi ce ați fi făcut în locul meu?