Casa care ne desparte: Povestea unei moșteniri și a unei copilării pierdute

— Nu pot să cred, tata! Cum să-i lași jumătate din casă lui Radu? Nici măcar nu-l cunoști!
Vocea mea răsună în sufrageria răcoroasă, unde lumina de iunie cade pieziș peste masa veche, martoră la atâtea certuri și împăcări. Tata stă cu mâinile împreunate pe genunchi, privirea lui fixată undeva deasupra capului meu. Mama tace, cu ochii umezi, strângându-și batista între degete.

Îmi simt inima bubuind în piept. Toată copilăria mea a fost o cursă continuă după aprobarea lor. Orele de pian, meditațiile la matematică, cluburile de robotică — totul pentru ca eu să fiu „cea mai bună”. Nu aveam voie să greșesc. „Dacă nu iei 10, nu ești destul de bună”, îmi spunea mama. Tata doar mă privea lung și tăcea, dar tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă.

Radu… Numele lui e ca o umbră rece. L-am văzut o singură dată, la o nuntă de familie, când aveam 12 ani. Era cu vreo șapte ani mai mare decât mine, tăcut și stingher, cu ochii verzi ca ai tatei. Nu am schimbat mai mult de două cuvinte. Tata nu vorbea niciodată despre el. Era ca și cum ar fi existat doar pe hârtie, un secret rușinos pe care îl ascundeam sub preș.

Acum, după ce am terminat facultatea și m-am întors acasă să-mi caut un rost, tata a decis să împartă casa în două. „E dreptul lui”, spune el. „E sângele meu.”

— Dar eu? Eu nu contez? Eu care am stat aici, am avut grijă de voi, am renunțat la atâtea pentru voi?

Mama oftează și îmi pune mâna pe umăr:
— Ana, tatăl tău vrea doar să fie corect…

— Corect?! strig eu. Unde a fost corectitudinea când eu nu aveam voie să ies la joacă pentru că trebuia să învăț? Când Radu nici măcar nu venea pe aici?

Tata se ridică încet și se uită la mine cu o oboseală pe care n-am mai văzut-o până acum:
— Ana, nu poți înțelege… Am greșit față de el. Nu l-am avut aproape. Acum vreau să repar ceva.

Mă simt trădată. Toată viața am încercat să fiu copilul perfect, să le aduc mândrie. Am renunțat la vacanțe cu prietenii, la serile pierdute prin oraș, la iubirile adolescentine — totul pentru a nu-i dezamăgi. Și acum? Casa asta, singurul loc unde m-am simțit cât de cât în siguranță, trebuie împărțită cu un străin?

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă plimb prin camerele întunecate, ating pereții plini de amintiri: aici am plâns când am luat primul 8 la fizică; acolo m-a ținut mama în brațe când mi-a murit pisica; în colțul ăsta am ascuns scrisorile de dragoste pe care nu le-am trimis niciodată. Fiecare colțișor e impregnat cu sacrificiile mele.

A doua zi dimineață îl găsesc pe tata în grădină. Sapa pământul cu mișcări mecanice.
— Tata… chiar nu se poate altfel?
El oftează.
— Ana, nu vreau să te rănesc. Dar Radu e fiul meu. Și el are nevoie de ceva al lui.
— Dar eu? Eu ce am?
Se uită la mine lung:
— Tu ai avut dragostea noastră… chiar dacă poate n-am știut s-o arătăm mereu.

Mă simt ca un copil mic din nou, neputincioasă în fața deciziilor adulților. Îmi vine să urlu că nu e dreptate pe lume.

În zilele următoare, mama încearcă să mă împace:
— Ana, poate ar trebui să-l cunoști pe Radu. Poate nu e așa rău cum crezi.
— Nu vreau! răbufnesc eu. Nu vreau să împart nimic cu el!

Dar într-o după-amiază de sâmbătă, când soarele arde leneș peste orașul nostru prăfuit din Moldova, Radu apare la poartă. Îl recunosc imediat: același mers apăsat, aceiași ochi verzi ca ai tatei. Se uită stânjenit la mine.
— Bună… Ana, nu?
Nu știu ce să-i răspund. Îl invit mecanic în casă.

Stăm la masă ca niște străini. Mama aduce cafea și prăjituri uscate.
— Știu că e ciudat pentru tine… începe el încet. Nici pentru mine nu e ușor.
Îl privesc cu suspiciune.
— Tu ai avut o viață întreagă fără noi. De ce vrei acum ceva de aici?
Radu oftează:
— Nu vreau nimic cu forța. Dar tata m-a chemat… și mi-a spus că vrea să-mi lase jumătate din casă. Dacă nu vrei, putem discuta…

Pentru prima dată îl văd omenește: nu e dușmanul meu, ci tot un copil rănit de alegerile părinților noștri.

Discuția se termină fără concluzii clare. Seara mă retrag în camera mea și mă uit la pozele vechi: eu la serbarea din clasa a patra, mama zâmbind forțat lângă bradul de Crăciun, tata mereu serios. Undeva lipsește ceva — poate tocmai bucuria simplă a unei familii unite.

Trec săptămâni în care atmosfera e apăsătoare. Tata se îmbolnăvește brusc; spitalul devine noul nostru acasă temporar. Într-o noapte îl aud spunându-i mamei:
— N-am știut niciodată cum să fiu tată pentru amândoi…

Încep să-l văd altfel: un om care a greșit mult și încearcă disperat să repare ceva înainte de final.

Când tata moare, rămânem eu și Radu în fața notarului. Actele sunt clare: casa se împarte egal.
Radu mă privește lung:
— Dacă vrei tu toată casa… pot renunța la partea mea. Nu vreau decât să știu că am avut și eu un loc aici.

Pentru prima dată simt că pot respira liber. Poate că dreptatea nu e mereu ceea ce credem noi că ar trebui să fie.

Merg prin curte și mă întreb: oare cât valorează o casă dacă sufletul tău rămâne gol? Oare câți dintre noi tragem linie între sacrificiu și iubire fără să ne dăm seama că uneori pierdem tot ce contează cu adevărat?