„Mam 65 de ani și fiul meu vrea să-i dau apartamentul. Dar aici e toată viața mea.”

— Mamă, nu mai putem așa. Ne sufocăm toți patru în două camere. Tu ai spațiu, noi avem nevoie. Nu poți să te muți la garsonieră?

Vocea lui Vlad răsună în sufrageria mică, aceeași încăpere unde, cu ani în urmă, îi citeam povești la lumina veiozei. Acum, stă în picioare, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca pe un obstacol. Lângă el, Andreea, nora mea, își ține copiii aproape, evitându-mi privirea. Mă simt ca un intrus în propria casă.

Mă uit la masa veche, zgâriată de atâtea teme făcute pe fugă. Pe perete, urmele roților de la căruciorul lui Vlad încă se văd, deși au trecut decenii. În sertarul de sub televizor păstrez poze cu toți: Crăciunuri cu râsete, vacanțe la mare, zile de naștere cu torturi făcute în casă. Aici am plâns și am râs, aici am rămas singură după ce soțul meu, Petre, s-a stins acum zece ani.

— Mamă, nu-ți cerem să ne dai totul. Doar să ne ajuți. Ești singură aici, iar noi avem doi copii mici. Tu ai nevoie doar de o cameră… — insistă Vlad.

Simt cum mi se strânge inima. Nu pot să-i spun că mi-e frică de singurătate într-o garsonieră rece din Drumul Taberei. Că aici mă simt încă vie, chiar dacă zilele trec tot mai greu. Că mi-e teamă că dacă plec, nu mă voi mai regăsi niciodată.

— Vlad, știi cât am muncit pentru casa asta? — încerc să-mi țin vocea calmă. — Aici a crescut familia noastră. E tot ce am.

Andreea oftează și se uită la mine cu ochi obosiți:

— Elena, nu vrem să te supărăm. Dar copiii au nevoie de spațiu. Și tu ai putea să fii mai aproape de prietenele tale dacă te-ai muta…

Nu am prietene aproape. Cele mai multe s-au mutat sau au plecat dintre noi. Singura mea companie e televizorul și uneori vecina de la trei, doamna Lidia, care vine la cafea și vorbește despre nepoți.

— Nu vreau să fiu povară pentru nimeni — spun încet.

Vlad ridică tonul:

— Nu e vorba de povară! E vorba că noi nu mai putem! Copiii dorm în același pat, Andreea nu are unde lucra de acasă… Tu ai două camere pentru tine!

Mă simt vinovată. Îmi iubesc copiii și nepoții. Dar nu pot să renunț la singurul loc unde mă simt acasă. Îmi amintesc cum Petre a pus cu mâna lui parchetul din dormitor și cum am vopsit împreună pereții înainte de primul Crăciun aici.

— Poate găsim altă soluție… — încerc timid.

Dar Vlad dă din cap:

— Nu avem bani pentru alt apartament. Chiriile sunt enorme. Tu ai pensie și ai putea să-ți iei ceva mai mic… Noi nu avem cum.

Simt cum mă apasă greutatea anilor și a deciziilor pe care nu le-am luat niciodată pentru mine. Mereu am pus familia pe primul loc: am renunțat la serviciu când Vlad era mic, am avut grijă de mama mea până la capăt, am strâns fiecare leu pentru educația copiilor.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă și ating fiecare obiect: perna brodată de mama mea, farfuria ciobită din care mânca Petre, jucăriile vechi ale lui Vlad păstrate într-o cutie sub pat. Mă întreb dacă toate astea mai înseamnă ceva pentru ceilalți sau doar pentru mine.

A doua zi primesc un telefon de la sora mea, Mariana:

— Elena, nu ceda! E casa ta! Copiii trebuie să se descurce singuri. Și eu am trecut prin asta cu fata mea… Dacă le dai totul acum, ce-ți mai rămâne?

Dar vocea lui Vlad îmi răsună în minte: „Nu mai putem așa.”

În weekend vin iar cu copiii. Maria, nepoata mea cea mare, mă ia de mână:

— Bunica, pot să dorm la tine azi?

O strâng la piept și simt că mă topesc de dragoste și durere în același timp. Dacă plec, unde o să mă mai caute nepoții? Dacă rămân, oare îi condamn pe toți la nefericire?

Seara, după ce pleacă toți, primesc un mesaj de la Vlad: „Mamă, gândește-te bine. Avem nevoie.”

Merg la geam și privesc luminile orașului. Mii de ferestre aprinse — câte povești ca a mea or fi ascunse acolo? Câte mame își dau viața pentru copii și apoi rămân fără nimic?

A doua zi mă întâlnesc cu doamna Lidia pe bancă:

— Să nu-ți dai casa, Elena! Eu am făcut greșeala asta… Acum stau într-o cameră rece și nimeni nu mă mai caută decât când au nevoie de bani.

Mă uit la mâinile mele bătrâne și mă întreb dacă am dreptul să fiu egoistă sau dacă trebuie să cedez iar pentru binele familiei.

Într-o seară îl sun pe Vlad:

— Vlad, hai să vorbim deschis. Nu pot să vă dau apartamentul acum. Nu sunt pregătită să plec din casa asta. Dar putem încerca să găsim împreună o soluție… Poate reușim să facem o schimbare fără ca eu să pierd tot ce iubesc.

La celălalt capăt al firului e liniște lungă.

— Bine, mamă… — spune el într-un final — O să încercăm să găsim altceva.

Închid telefonul tremurând. Știu că nu e finalul conflictului, dar simt că mi-am apărat sufletul.

Mă întreb: Oare cât valorează o casă când în ea e toată viața ta? Și cât trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Voi ce ați face în locul meu?