La Casa de Marcat: O Viață Între Două Priviri

— Vlad, nu uita să iei pâine și lapte! strigă mama la telefon, în timp ce eu mă chinuiam să găsesc un loc de parcare în fața supermarketului. Era o zi obișnuită de joi, dar nu aveam nicio idee că urma să fie ziua care avea să-mi răscolească sufletul.

Am intrat grăbit, cu lista în mână și gândurile aiurea. Mă gândeam la facturi, la serviciul care mă storcea de energie și la fiica mea, Ana, pe care o vedeam doar două weekenduri pe lună, după divorț. M-am oprit la raionul de lactate, când am auzit un râs cristalin. Mi s-a părut cunoscut, dar nu am dat importanță. Am luat laptele și m-am îndreptat spre casa de marcat.

Acolo, la coadă, am văzut-o. Irina. Fosta mea soție. Era îmbrăcată elegant, cu un sacou roșu și pantofi cu toc înalt. Părul îi era aranjat perfect, iar zâmbetul… zâmbetul acela larg și sincer pe care nu-l mai văzusem de ani buni. Vorbea cu casiera și râdea, iar ochii îi sclipeau de fericire. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Bună ziua! Ce vreme frumoasă azi, nu-i așa? spunea ea casierei, care îi răspundea cu același entuziasm.

Am rămas pironit locului. Nu m-a văzut. Sau poate că m-a văzut și a ales să mă ignore. Am simțit un val de regret care m-a lovit ca un tren. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu doar un străin pentru femeia pe care am iubit-o?

M-am întors în timp, la serile noastre lungi din garsoniera din Militari, când visam împreună la o viață mai bună. La certurile tot mai dese despre bani, despre lipsa timpului, despre oboseală și frustrări. La momentul când am ridicat vocea pentru prima dată și am văzut lacrimile ei. La ziua când mi-a spus: „Nu mai pot, Vlad. Nu mai sunt fericită.”

Am încercat să repar lucrurile atunci, dar era prea târziu. Eu eram prea orgolios, ea prea rănită. Am semnat actele de divorț într-o dimineață ploioasă de noiembrie, fără să ne privim în ochi. Ana plângea în camera alăturată.

— Vlad? Ești bine? m-a întrebat o voce din spate. Era Sorin, colegul meu de la birou.

— Da… da, sunt bine, am bâiguit eu, încercând să-mi ascund fața.

Irina a trecut pe lângă mine fără să mă observe. Parfumul ei m-a lovit în plin și pentru o clipă am vrut să-i spun ceva. Să-i spun că-mi pare rău, că mi-e dor de ea, că mi-e dor de noi. Dar nu am avut curaj.

Am plătit mecanic cumpărăturile și am ieșit afară. M-am așezat pe o bancă și am privit oamenii grăbiți din jurul meu. M-am gândit la Ana și la cât de mult îi lipsește mama ei atunci când e cu mine. La cât de mult îmi lipsește mie Irina, chiar dacă nu vreau să recunosc.

În seara aceea, Ana m-a întrebat:

— Tati, tu o mai iubești pe mami?

Am rămas fără cuvinte. Ce puteam să-i spun unui copil de opt ani? Că da, încă o iubesc? Că regret fiecare moment în care am pus munca sau orgoliul înaintea familiei?

— Tati…?

— Da, puiule… O să o iubesc mereu pe mami. Dar uneori oamenii fac greșeli și nu mai pot fi împreună.

Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari și a dat din cap tristă.

— Și eu aș vrea să fim iar toți trei…

Mi-au dat lacrimile. Am realizat atunci cât de mult rău am făcut nu doar Irinei, ci și fiicei mele.

În zilele următoare nu mi-am putut scoate din minte imaginea Irinei zâmbind la casa de marcat. M-am întrebat dacă zâmbetul acela era pentru mine sau pentru noua ei viață. Dacă a reușit să fie fericită fără mine sau doar se preface.

Am încercat să vorbesc cu ea la telefon:

— Irina… Salut. Sunt Vlad.

— Bună, Vlad. Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Am vrut doar să te întreb dacă ești bine.

A urmat o pauză lungă.

— Sunt bine, Vlad. Chiar sunt bine acum.

Vocea ei era caldă, dar distantă. Am simțit că nu mai e loc pentru mine în viața ei.

Într-o seară am ieșit cu prietenii la o bere și discuția a ajuns inevitabil la relații.

— Băi, Vlad, tu chiar n-ai încercat să o recucerești? m-a întrebat Radu.

— Nu știu dacă mai are rost… Ea pare fericită acum.

— Și tu?

Am tăcut. Nu eram fericit. Eram doar… obișnuit cu singurătatea mea.

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la terapie, să încerc să mă înțeleg mai bine. Să fiu un tată mai bun pentru Ana și să nu-mi mai caut fericirea în trecut.

Dar uneori mă întreb: dacă aș fi spus „te iubesc” mai des? Dacă aș fi renunțat la orgoliu? Dacă aș fi pus familia pe primul loc?

Poate că viața ne dă uneori șansa să reparăm ce am stricat… sau poate trebuie doar să învățăm să trăim cu regretele noastre.

Voi ce credeți? Merită să lupți pentru trecut sau trebuie să mergi înainte chiar dacă doare?