Cincisprezece minute de singurătate: Povestea unei bunici, a unui copil și a unei mame

— Mamă, cum ai putut să-l lași singur? Cum? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, ca un ecou dureros care nu voia să se stingă. Stăteam în picioare, cu mâinile tremurânde pe marginea mesei, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară, dar știam că nu există unul.

— Ioana, am fost doar până la farmacie, cinsprezece minute… Am lăsat ușa încuiată, am pus monitorul de bebeluși… Nu s-a întâmplat nimic! am încercat eu să mă apăr, dar privirea ei era de gheață.

— Nu s-a întâmplat nimic ACUM! Dar dacă se întâmpla? Dacă plângea? Dacă se sufoca? Dacă cineva intra peste el? Tu nu înțelegi! Nu mai e ca pe vremea ta!

Am simțit cum mi se strânge inima. Avea dreptate? Poate că da. Dar oare chiar nu mai pot avea încredere în mine? Eu, care am crescut doi copii singură, în anii ’90, când nu aveam nici scutece de unică folosință, nici camere de supraveghere, nici măcar apă caldă la robinet mereu. Eu, care am trecut prin atâtea nopți albe, febre și griji, acum eram considerată iresponsabilă.

M-am așezat pe scaunul vechi de lângă geam și am privit spre blocurile gri din cartierul nostru din Berceni. Era o după-amiază de aprilie, cu soare palid și vânt rece. În sufragerie, Vlad dormea liniștit în pătuțul lui, fără să știe că lumea noastră se cutremura.

Ioana s-a așezat în fața mea. Ochii ei erau roșii de plâns și oboseală. — Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar nu pot să nu mă gândesc la toate poveștile de la știri… Copii lăsați singuri, accidente… Nu pot să risc.

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte. Eu eram riscul? Eu eram pericolul pentru nepotul meu?

— Ioana, am făcut tot ce am putut pentru tine și fratele tău. Știi bine asta. Nu sunt perfectă, dar nu aș face nimic să-i fac rău lui Vlad.

Ea a oftat și a privit în gol. — Știu… Dar lumea s-a schimbat. Eu nu mai pot dormi noaptea de griji. Mă gândesc la fiecare detaliu… Dacă nu sunt o mamă bună? Dacă greșesc?

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras ușor înapoi. Între noi era un zid invizibil, făcut din frică și neîncredere.

Seara aceea a trecut greu. Ioana a plecat devreme cu Vlad în brațe, fără să mă privească. Am rămas singură în apartament, cu miros de supă rece și jucării împrăștiate pe covor. M-am uitat la poza de pe perete: eu, tânără, cu Ioana mică în brațe, zâmbind larg într-o curte plină de flori. Unde dispăruse acea apropiere?

Zilele următoare au fost pline de tăcere. Ioana nu m-a sunat. Eu nu am avut curajul să o caut. M-am dus la piață, am gătit supa ei preferată — ciorbă de perișoare — și am pus-o într-un borcan pe care l-am lăsat la ușa ei. Niciun mesaj.

Într-o seară, m-a sunat fratele ei, Radu. — Mamă, ce-ai făcut? Ioana plânge tot timpul… Zice că nu mai poate avea încredere în nimeni. Că e singură cu toate grijile astea.

— Radu, eu doar am vrut să o ajut… Să-i dau puțin timp pentru ea… Să meargă la muncă liniștită…

— Știu… Dar ea vede totul altfel acum. E altă generație. Tu ai crescut cu cheia la gât; ea crește cu frica-n suflet.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. Poate că nu mai știu cum să fiu mamă sau bunică într-o lume care se teme de orice umbră. Poate că dragostea mea nu mai e suficientă.

Într-o dimineață ploioasă, Ioana a venit la mine. Avea ochii umflați și părea mai mică decât o știam.

— Mamă… Îmi pare rău că am țipat la tine. Sunt atât de obosită… Mi-e frică mereu că o să greșesc.

Am luat-o de mână și am simțit cât de fragilă era legătura noastră acum.

— Și mie mi-e frică, Ioana. Mi-e frică să nu te pierd pe tine… Să nu-l pierd pe Vlad…

A izbucnit în plâns și m-a strâns tare în brațe.

— Nu vreau să trăim cu frica asta între noi…

Am stat mult timp așa, fără cuvinte. Doar două generații care încercau să se regăsească printre griji și iubiri diferite.

Acum, când privesc la Vlad cum râde în brațele mele și la Ioana cum mă privește cu ochi încă temători dar plini de speranță, mă întreb: Oare putem găsi din nou echilibrul între grijă și încredere? Oare dragostea poate vindeca rănile pe care le lasă frica?