Când casa nu mai e acasă: Povestea Mariei, mama vitregă în umbra propriului cămin

— Maria, ai văzut unde am pus jucăriile copiilor? Glasul Iuliei răsună din sufragerie, tăios, ca o comandă. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc. E sâmbătă dimineața, iar casa mea — altădată liniștită — e plină de râsete, țipete și pași mici care tropăie peste tot. Viorel, soțul meu, zâmbește larg, fericit că-și vede nepoții. Eu însă simt cum mă strâng pereții.

— Nu știu, Iulia. Poate sunt în camera copiilor, răspund încercând să-mi păstrez calmul.

Iulia oftează teatral și pleacă fără să-mi mulțumească. Copiii aleargă după ea, lăsând în urmă urme de noroi pe covorul pe care l-am curățat ieri. Viorel mă privește cu ochi blânzi.

— Lasă-i, Maria, sunt copii. Se bucură și ei de weekend.

Îmi mușc buza. Nu vreau să fiu scorpiea casei, dar nu pot să nu simt că fiecare sâmbătă e o invazie. De când ne-am căsătorit, acum șapte ani, am încercat să mă apropii de Iulia. Am gătit pentru ea, am ascultat-o când plângea după divorțul ei, am avut grijă de copiii ei când era bolnavă. Dar niciodată nu m-a privit ca pe cineva din familie. Mereu „Maria”, niciodată „mamă” sau măcar „prietena tatălui meu”.

Într-o după-amiază, după ce copiii au spart o vază la care țineam enorm — moștenire de la mama mea — am simțit că cedez.

— Iulia, te rog să ai grijă la copii! Nu pot să refac totul după fiecare vizită!

Ea s-a uitat la mine cu răceală:

— Dacă nu vă convine prezența noastră, putem să nu mai venim.

Viorel a intervenit imediat:

— Haideți, nu vă certați! Suntem o familie.

Dar eu știam că nu suntem. Eram două tabere: eu și liniștea mea, ei și haosul lor. Seara, după ce au plecat, Viorel a venit la mine în bucătărie.

— Maria, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Iulia are nevoie de sprijinul nostru acum.

— Al nostru? Sau al meu? Pentru că eu sunt cea care strânge după toți și care nu primește niciun mulțumesc.

Viorel a tăcut. Știam că îl doare situația asta. Dar și pe mine mă durea. M-am simțit mereu ca o chiriașă în propria viață.

Într-o duminică dimineață, m-am trezit devreme și am ieșit pe balcon cu o cafea. Am privit spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat: oare câte femei ca mine există? Femei care iubesc un bărbat cu trecut și copii mari, femei care încearcă să construiască o familie pe ruinele alteia?

Am încercat să vorbesc cu Iulia. Am invitat-o la o cafea în oraș.

— Iulia, aș vrea să ne înțelegem mai bine. Știu că nu sunt mama ta, dar mi-ar plăcea să fim apropiate.

Ea a zâmbit forțat:

— Maria, apreciez ce faci pentru tata. Dar eu am avut o mamă și nu vreau să o înlocuiască nimeni.

Am simțit un nod în gât.

— Nu vreau să o înlocuiesc. Vreau doar să nu mă simt străină în casa mea.

A ridicat din umeri:

— E casa tatălui meu. Eu aici am crescut.

Am plecat acasă cu lacrimi în ochi. Pentru Iulia eram mereu intrusa. Pentru Viorel eram sprijinul tăcut. Pentru mine însămi eram tot mai puțin.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu, la lift.

— Ce mai faci, Maria? Pari obosită…

Am oftat:

— Nu știu dacă mai pot continua așa… Parcă nu mai am loc nicăieri.

Ea mi-a pus mâna pe umăr:

— Să nu te pierzi pe tine însăți pentru nimeni. Nici pentru familie.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să merg la plimbare singură prin parc, să citesc din nou romane polițiste — pasiunea mea veche — și să mă întâlnesc cu prietenele mele de la liceu. Încet-încet am început să-mi recuperez bucățele din sufletul pierdut printre jucării stricate și farfurii murdare.

Într-o seară, Viorel m-a găsit citind pe balcon.

— Maria… mi-e teamă că te pierd.

L-am privit lung:

— Poate că m-ai pierdut deja puțin… Dar încă mai sunt aici dacă vrei să mă vezi cu adevărat.

A venit lângă mine și m-a luat de mână. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou doi adulți care se iubesc, nu doar două părți ale unui compromis dureros.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată de Iulia sau dacă voi avea vreodată o familie adevărată aici. Dar știu că merit liniște și respect în propria casă. Și poate că asta e primul pas spre vindecare.

Oare câte femei ca mine trăiesc în umbra propriului cămin? Câte dintre noi îndrăznesc să spună „ajunge” înainte să se piardă de tot?