„Cheia dintre noi” – Povestea unei nurori care și-a pierdut liniștea în propria casă

— Iar ai mutat cana asta, mamă?
Vocea mea tremura, încercând să par calmă, dar mâinile îmi erau reci. Era a treia oară săptămâna asta când găseam lucrurile schimbate prin bucătărie. Soacra mea, doamna Viorica, stătea cu spatele la mine, ștergând tacticos masa.
— Am văzut că era murdară, draga mea. Nu-i nimic, am rezolvat eu.
M-am uitat la ceas. Era abia ora 10 dimineața și eu nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă.

Totul a început cu un gest mărunt. Când eu și Vlad ne-am mutat împreună după nuntă, el a insistat să-i dăm mamei lui o cheie de la apartament. „E doar pentru urgențe”, mi-a spus el, „dacă pățim ceva sau dacă trebuie să ude florile când suntem plecați.” Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Viorica părea o femeie de treabă, mereu gata să ajute.

Primele luni au fost liniștite. Dar apoi au început vizitele neanunțate. O găseam uneori dimineața în bucătărie, făcând ordine sau gătind „ceva bun pentru Vlad”. Alteori, veneam acasă și găseam hainele spălate și puse la uscat, deși nu-i cerusem niciodată asta.

La început am încercat să văd partea bună: mă ajuta, nu? Dar pe măsură ce timpul trecea, simțeam cum spațiul meu se micșorează. Nu mai aveam curaj să las o cană nespălată sau să mă uit la seriale în pijamale până la prânz. Mă simțeam judecată și invadată.

— Vlad, trebuie să vorbim, i-am spus într-o seară, când am găsit din nou frigiderul reorganizat și o notiță pe ușă: „Am adus ciorbă de perișoare!”
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, obosit după muncă.
— Mama ta vine prea des. Nu mă simt bine… Nu mai simt că e casa mea.
— Hai, nu exagera. Vrea doar să ne ajute. Știi cum e ea…

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să par nerecunoscătoare sau rea. Dar nici nu mai puteam continua așa. Într-o zi, am venit acasă mai devreme și am găsit-o pe Viorica în dormitorul nostru, împăturind lenjeria de pat.

— Nu trebuia să te deranjezi… am spus încet.
— Lasă, mamă, că nu mă doare mâna! Să fie totul frumos pentru voi.

În seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă Vlad. Mă simțeam mică și neputincioasă. De ce nu puteam spune ce simt? De ce mi-era rușine să-mi apăr spațiul?

Am început să evit să stau acasă singură. Ieșeam la plimbare sau la cafea cu prietenele mele – Irina și Camelia – doar ca să nu risc să dau nas în nas cu soacra mea.

— Nu e normal ce ți se întâmplă, mi-a spus Irina într-o zi. Trebuie să-i spui clar lui Vlad că nu mai poți.
— Dar dacă îl supăr? Dacă crede că nu-mi pasă de familia lui?
— Tu contezi! E casa ta!

Într-o duminică dimineață, când am găsit din nou masa pusă și micul dejun pregătit fără ca eu să fi cerut nimic, am simțit că explodez.

— Doamnă Viorica, trebuie să vorbim.
Ea s-a uitat surprinsă la mine.
— Da, mamă?
— Apreciez tot ce faceți pentru noi… dar aș vrea să vă rog ceva: puteți să ne dați cheia înapoi?
A tăcut câteva secunde lungi.
— Nu vrei să mai vin? Te deranjez?
— Nu… doar că… vreau să simt că e casa mea. Să pot fi eu însămi aici.

A plecat fără să spună nimic altceva. Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând.

— Ce-ai făcut? De ce ai supărat-o pe mama?
— Vlad… nu mai pot! Nu mai sunt eu aici! Nu mai avem intimitate!

A urmat o ceartă lungă. Vlad era prins între mine și mama lui. Zile întregi n-am vorbit aproape deloc. M-am gândit chiar să plec la ai mei pentru o vreme.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, Vlad a venit la mine cu cheia în mână.
— Uite… mama mi-a dat-o azi dimineață. A zis că înțelege… dar că i-a fost greu.
M-am uitat la el cu ochii roșii de plâns.
— Și tu? Tu mă înțelegi?
S-a apropiat și m-a luat în brațe.
— Îmi pare rău că n-am văzut cât te doare… O să fie bine.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cu adevărat. Relația cu Viorica a rămas rece o vreme, dar încet-încet am reușit să ne apropiem din nou – cu limitele clare de data asta.

M-am întrebat adesea: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi își pierd liniștea din dorința de a nu supăra pe nimeni? Oare cât de greu e să spui „ajunge” atunci când e vorba de propria ta fericire?