Visul de a fi mamă: Când realitatea doare mai tare decât orice vis

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! Țipătul meu a spart liniștea apartamentului nostru mic din cartierul Militari, într-o seară de ianuarie în care ningea ca-n povești. Vlad s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând ușor, și m-a privit lung, cu ochii aceia albaștri care cândva mă făceau să uit de toate grijile. Acum, însă, nu mai vedeam decât neputință și oboseală.

— Maria, te rog… Hai să nu ne certăm iar. Știu că e greu, dar… poate mai încercăm încă o dată. Poate luna viitoare…

Am izbucnit în plâns. Era a treia oară în ultimul an când testul de sarcină ieșise negativ. Trei ani de încercări, tratamente dureroase, umilințe la cabinete medicale și promisiuni goale. Trei ani în care mama mă suna aproape zilnic să mă întrebe „Când ne dai și nouă un nepoțel?” iar soacra mea îmi trimitea rețete de ceaiuri „minune” și sfaturi din bătrâni.

— Vlad, nu mai pot! Simt că nu mai sunt femeie. Toată lumea mă privește ca pe o ciudată. La serviciu, colegele mă întreabă mereu dacă nu mi-e dor să am un copil. Parcă toți știu că nu pot…

Vlad s-a apropiat și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că și el plângea. Niciunul dintre noi nu era pregătit pentru ce urma.

A doua zi, la masa de duminică, mama a adus din nou vorba:

— Maria, știi că la biserică părintele mi-a zis că ar trebui să vă rugați mai mult. Poate dacă mergeți la mănăstire…

— Mamă, te rog! Nu vreau să mai vorbim despre asta!

Tata a tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire amestecată cu milă. M-am ridicat de la masă și am fugit în camera mea de copil, unde încă mai erau păpușile vechi pe rafturi. M-am prăbușit pe pat și am plâns până am adormit.

În lunile care au urmat, relația cu Vlad s-a răcit. Ne vedeam tot mai rar, fiecare se refugia în muncă sau în telefon. Seara stăteam pe canapea și ne uitam la televizor fără să schimbăm o vorbă. Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o idee:

— Maria, ce-ar fi să încercăm să adoptăm?

Am rămas mută. Niciodată nu mă gândisem serios la asta. În mintea mea, copilul trebuia să fie al nostru, să-i văd ochii lui Vlad sau zâmbetul meu în el. Dar poate… poate era singura șansă.

Am început să citim despre adopție. Am mers la Direcția pentru Protecția Copilului, unde am stat ore întregi la cozi, completând hârtii și răspunzând la întrebări incomode. „De ce vreți să adoptați? Sunteți siguri că puteți iubi un copil care nu e sângele vostru?”

Într-o zi friguroasă de martie, am primit un telefon:

— Bună ziua, doamna Popescu? Avem o fetiță de 6 luni care ar putea fi potrivită pentru dumneavoastră.

Inima mi-a bătut nebunește. Am mers împreună cu Vlad la centrul de plasament din Berceni. Fetița era micuță, cu ochi mari și negri ca două măsline. Când am luat-o în brațe pentru prima dată, am simțit ceva ce nu pot descrie: teamă, bucurie, vinovăție.

— Cum o cheamă? am întrebat.

— Ana-Maria, a răspuns asistenta socială.

Am început procedurile de adopție. Familia mea a reacționat diferit: mama a plâns și mi-a zis că „nu e același lucru”, tata m-a felicitat scurt și s-a retras în camera lui. Soacra mea a refuzat să vorbească cu mine două luni.

Primele luni cu Ana-Maria au fost un carusel de emoții. Plângea mult noaptea, nu voia să stea în brațe decât la Vlad. M-am simțit respinsă, ca și cum nici acest copil nu era al meu cu adevărat. Într-o noapte, după ce Ana-Maria adormise în sfârșit, i-am spus lui Vlad:

— Poate că mama are dreptate… Poate că nu sunt făcută să fiu mamă.

Vlad m-a privit lung:

— Maria, te rog… Nu spune asta. Ana-Maria are nevoie de tine. Și eu am nevoie de tine.

Au trecut luni până când am început să simt că Ana-Maria e cu adevărat copilul nostru. Prima dată când mi-a spus „mama”, am plâns ore întregi. Dar mereu rămânea undeva în sufletul meu o umbră de vinovăție: oare îi pot oferi tot ce are nevoie? Oare ceilalți au dreptate când spun că „sângele apă nu se face”?

La grădiniță, educatoarea m-a întrebat într-o zi:

— Doamna Popescu, Ana-Maria seamănă mai mult cu soțul sau cu dumneavoastră?

Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul.

Acum Ana-Maria are patru ani și aleargă prin casă râzând cu poftă. Familia a început să o accepte treptat, dar mereu există cineva care șoptește „nu e chiar copilul lor”. Eu încă mă lupt cu propriile mele temeri și nesiguranțe.

Mă întreb adesea: oare iubirea se măsoară în sânge sau în nopți nedormite și îmbrățișări calde? Oare voi fi vreodată privită ca o mamă adevărată? Voi putea vreodată să scap de sentimentul că trebuie să demonstrez mereu ceva?

Poate că răspunsurile nu vor veni niciodată… Dar știu sigur că Ana-Maria e tot universul meu acum. Voi reuși vreodată să mă iert pentru toate îndoielile mele? Ce credeți voi: ce face un părinte adevărat?