De ce mă compară mereu cu fosta lui? Povestea unei iubiri care m-a făcut să mă pierd pe mine însămi

— Nu gătești ca ea, Irina. Mama mereu spunea că supa de pui a Anei avea gustul copilăriei. Tu pui prea mult pătrunjel.

Am simțit cum mi se strânge stomacul, deși eram deja la capătul puterilor după o zi lungă la birou și încă una în bucătărie. M-am uitat la Vlad, soțul meu, și am văzut în ochii lui acea nemulțumire tăcută, acea comparație care plutea între noi ca un nor greu. Era a treia oară săptămâna asta când aducea vorba de Ana, fosta lui soție, și de cât de bine se înțelegea cu mama lui. M-am întrebat, pentru a mia oară, dacă voi fi vreodată suficientă pentru el.

— Poate ar trebui să o inviți pe Ana să gătească pentru voi, am spus cu voce joasă, încercând să-mi ascund lacrimile. Dar Vlad nici măcar nu m-a privit. Și-a luat farfuria și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu mirosul de supă și cu inima frântă.

Nu știu când a început totul. Poate din prima zi când am cunoscut-o pe mama lui Vlad, doamna Lidia, care m-a privit de sus până jos și mi-a spus, cu un zâmbet rece:

— Ana era ca o fiică pentru mine. Sper că vei ști să ai grijă de Vlad la fel de bine.

Am zâmbit atunci, timidă, și am promis că voi face tot ce pot. Dar nu știam că promisiunea aceea mă va costa liniștea, somnul și, încet-încet, propria identitate.

La început, am încercat să fiu perfectă: să gătesc rețetele Anei, să merg la biserică duminica dimineața cu familia lui Vlad, să port rochii lungi la mesele de duminică, deși eu eram obișnuită cu blugi și tricouri largi. Am renunțat la ieșirile cu prietenele mele pentru că „Ana nu ieșea niciodată fără Vlad”. Am început să mă pierd printre reguli nescrise și așteptări care nu erau ale mele.

— Irina, de ce nu poți fi mai răbdătoare cu mama? Ana nu ridica niciodată tonul la ea, mi-a spus Vlad într-o seară când m-am plâns că doamna Lidia criticase iar modul în care aranjam masa.

— Pentru că nu sunt Ana! am izbucnit eu, dar vocea mea s-a pierdut în liniștea apăsătoare a apartamentului nostru mic din Drumul Taberei.

Am început să mă întreb dacă problema era la mine. Poate chiar nu eram destul de bună. Poate că Vlad avea dreptate. Poate că Ana era cu adevărat femeia perfectă și eu eram doar o umbră palidă a ceea ce fusese el obișnuit să aibă.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad — tot despre mama lui și despre cât de „sensibilă” era — am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. M-am plimbat ore întregi prin ploaie, fără umbrelă, simțind cum fiecare picătură îmi spală rușinea și neputința. M-am oprit într-un parc și am sunat-o pe sora mea, Mihaela.

— Irina, tu nu mai ești tu! De când ai intrat în familia asta, ai uitat cine ești. Nu trebuie să trăiești în umbra nimănui! mi-a spus ea cu voce hotărâtă.

Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt. Când m-am întors acasă, Vlad dormea deja. M-am uitat la el și m-am întrebat: oare el chiar mă iubește pe mine sau doar ideea unei soții perfecte?

Zilele au trecut greu. Mama lui Vlad venea tot mai des pe la noi „să ne ajute”, dar de fiecare dată găsea ceva de criticat: ba perdelele nu erau destul de curate, ba florile nu erau udate la timp, ba „Ana făcea cozonaci mai buni”.

Într-o duminică dimineață, când Vlad mi-a spus iar că ar trebui să fiu mai atentă cu mama lui — „că doar Ana reușea mereu să o facă fericită” — am simțit că ceva se rupe în mine.

— Vlad, eu nu sunt Ana! Și nici nu vreau să fiu! Dacă ai vrut să rămâi cu ea sau cu amintirea ei, trebuia să o faci! Eu sunt Irina! Și dacă nu poți vedea asta, atunci poate că nu avem ce căuta împreună!

A fost prima dată când am ridicat vocea. Vlad s-a uitat la mine șocat, ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată. Nu a spus nimic. A ieșit din cameră și a trântit ușa.

Au urmat zile grele. Tensiunea plutea în aer ca un nor toxic. Mama lui Vlad m-a sunat să-mi spună că „nu așa se vorbește cu un bărbat” și că „Ana n-ar fi făcut niciodată scandal”.

Am început să merg la terapie. Am avut nevoie de cineva care să mă ajute să-mi regăsesc vocea pierdută printre comparații și reproșuri. Am învățat să spun „nu”, să pun limite și să cer respectul pe care îl meritam.

Vlad a început să vadă schimbarea în mine. La început s-a supărat — „nu te mai recunosc” — dar apoi a început să-și pună întrebări. Am avut discuții lungi despre trecutul lui cu Ana, despre relația lui cu mama lui și despre ce își dorește cu adevărat de la mine.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă mai sunt zile când simt presiunea comparațiilor sau când mama lui Vlad încearcă să mă facă să mă simt mică. Dar acum știu cine sunt și ce vreau.

M-am regăsit pe mine însămi într-o relație care aproape m-a distrus. Și am învățat că nu trebuie să trăiesc în umbra nimănui — nici a Anei, nici a așteptărilor altora.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea doar ca să fim pe placul altora? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?