De ce m-a ales mama pe el, nu pe mine? Povestea unei fiice care a aflat adevărul prea târziu

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să stau aici cu el! am țipat într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce tata vitreg, Doru, trântea ușa bucătăriei după el. Aveam doar doisprezece ani și simțeam că lumea mea se prăbușește. Mama, Lidia, s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți, și a oftat adânc.

— Ești copil, Ana. Nu înțelegi tu lucrurile astea. Trebuie să înveți să te adaptezi, mi-a spus ea, fără să mă privească în ochi.

Asta a fost prima dată când am simțit că nu mai am loc în propria mea casă. După ce tata a murit într-un accident de mașină, mama s-a schimbat. Era mereu absentă, iar când l-a adus pe Doru în viața noastră, am sperat că va fi bine. Dar Doru nu mă suporta. Mă certa pentru orice: dacă nu-mi făceam patul perfect, dacă luam o notă mai mică la școală, dacă uitam să sting lumina. Îmi spunea mereu că sunt o povară.

Într-o zi, după o ceartă urâtă, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu sora ei, mătușa Mioara:

— Nu știu ce să fac cu Ana. Doru zice că nu mai poate să stea cu ea în casă. Ori el, ori ea…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am fugit în camera mea și am plâns până am adormit. Din ziua aceea, am început să mă simt ca o musafiră în propria familie. Mama încerca să mă evite; Doru mă ignora sau mă certa. M-am refugiat în cărți și în prietena mea cea mai bună, Irina, care mă asculta ore întregi.

Anii au trecut greu. La șaisprezece ani, după o ceartă violentă cu Doru — care m-a acuzat că i-am furat banii din portofel (deși nu era adevărat) — mama mi-a spus răspicat:

— Ana, cred că ar fi mai bine să stai la bunici o perioadă. Să-i dai lui Doru timp să se liniștească…

Am plecat fără să mă uit înapoi. Bunicii m-au primit cu brațele deschise, dar rana din sufletul meu a rămas deschisă. M-am întrebat ani la rând: de ce m-a ales mama pe el? Ce avea el atât de special încât eu nu mai contam?

La facultate am încercat să-mi construiesc o viață nouă. Am avut relații eșuate, mereu cu teama că voi fi din nou respinsă. Am evitat să vorbesc cu mama ani de zile. Îmi trimitea mesaje de Crăciun sau de ziua mea, dar nu răspundeam niciodată.

Acum doi ani, când bunica s-a îmbolnăvit grav, m-am întors acasă pentru câteva zile. Mama era acolo, îmbătrânită și parcă mai mică decât o țineam minte. Într-o seară, după ce bunica a adormit, am găsit curajul să-i spun tot ce aveam pe suflet:

— De ce m-ai lăsat? De ce ai ales să-l păstrezi pe Doru și nu pe mine?

A început să plângă încet, fără zgomot.

— Ana… eram atât de speriată… După ce a murit tatăl tău, nu știam cum să merg mai departe. Doru mi-a promis stabilitate… dar nu te-a vrut niciodată aici. Mi-a spus clar: „Ori eu, ori ea.” Și eu… am fost prea slabă ca să lupt pentru tine.

Am simțit cum tot ce credeam despre mine se prăbușește din nou. Nu era vina mea. Nu făcusem nimic greșit. Mama pur și simplu a ales calea cea mai ușoară pentru ea.

— Știi cât de mult m-a durut? Cât de singură m-am simțit? am întrebat-o printre lacrimi.

— Știu… și nu pot da timpul înapoi… Dar vreau să încercăm să reparăm ceva… dacă poți să mă ierți.

Nu știu dacă pot ierta cu adevărat. Încerc să merg mai departe, dar rana e încă acolo. M-am întrebat mereu dacă aș fi făcut eu altfel în locul ei. Poate că da… poate că nu.

Acum scriu aceste rânduri și mă gândesc: câți copii din România trec prin asta? Câți părinți aleg confortul propriu în locul copiilor lor? Oare chiar putem ierta astfel de trădări sau doar învățăm să trăim cu ele?

Voi ce ați face dacă ați afla că mama voastră v-a ales pe voi ultimii? Cum ați reuși să mergeți mai departe?