Apartamentul fostului meu soț: O ofertă neașteptată și o condiție care mi-a sfâșiat sufletul

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu răsuna în telefon, rece și distantă, așa cum ajunsese să fie în ultimii ani ai căsniciei noastre. Era o seară ploioasă de octombrie, iar Vlad, băiatul nostru de 14 ani, își făcea temele la masa din bucătăria mică a apartamentului nostru de două camere din Drumul Taberei. Am simțit cum stomacul mi se strânge. Nu mai vorbisem cu Radu decât strictul necesar de când am semnat actele de divorț, acum trei ani.

— Despre ce vrei să vorbim? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— E despre Vlad. Și despre apartamentul meu. Am o propunere pentru tine.

Am închis ochii pentru o clipă. De fiecare dată când Radu spunea că are o propunere, știam că urmează ceva ce-mi va da lumea peste cap. Și nu m-am înșelat.

Ne-am întâlnit două zile mai târziu într-o cafenea aproape goală. Radu era la fel de aranjat ca întotdeauna, cu privirea aceea calculată care mă făcea să mă simt mică. A început direct:

— M-am gândit mult la Vlad. Știu că nu i-am fost cel mai bun tată în ultimii ani. Și știu că tu ai dus tot greul după divorț. Vreau să-i las apartamentul meu din Militari, dar… există o condiție.

Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene. — Ce condiție?

— Să-l lași să locuiască cu mine un an. Să-l cunosc cu adevărat. Să recuperez timpul pierdut. După aceea, apartamentul va fi pe numele lui.

Am rămas fără cuvinte. Vlad nu-l mai văzuse pe Radu decât sporadic, la zile de naștere sau sărbători, și mereu părea tensionat după întâlnirile cu el. Îmi aminteam serile în care îl găseam plângând în pat, spunând că nu înțelege de ce tata nu-l mai iubește ca înainte.

— Nu pot să decid asta singură, am spus încet. Vlad trebuie să fie de acord.

Radu a dat din cap, dar ochii lui trădau nerăbdare. — Gândește-te bine, Irina. E șansa lui la un viitor mai bun.

În drum spre casă, ploaia îmi bătea în geamurile tramvaiului și gândurile mi se învârteau haotic. Cum aș putea să-l las pe Vlad cu el? Dar cum aș putea să-i refuz șansa la un apartament? Eu abia reușeam să plătesc chiria lună de lună din salariul meu de contabilă la o firmă mică.

Când am ajuns acasă, Vlad era tot la masă, cu manualele deschise și ochii obosiți.

— Vlad, trebuie să vorbim ceva serios.

Mi-a aruncat o privire speriată. — Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji. Vlad a tăcut mult timp.

— Nu vreau să stau cu tata un an întreg, a spus într-un final, vocea lui tremurând. — Mă simt străin cu el. Nu știu dacă pot…

L-am luat în brațe și am simțit cât de fragil e încă sufletul lui. Dar apoi l-am văzut privind pe fereastră, visător:

— Dar dacă… dacă asta e singura mea șansă să am ceva al meu? Să nu mai depindem mereu de alții?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de mama mea pentru mine după ce tata ne-a părăsit când eram mică. La cât de greu i-a fost să mă crească singură într-o garsonieră din Rahova, la câte uși i s-au trântit în nas pentru că era „mamă singură”.

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Mamă, ce-ai face dacă ai fi în locul meu?

A oftat greu la capătul firului.

— Irina, știu cât ai suferit tu după divorțul nostru. Dar Vlad nu e tu și Radu nu e tatăl tău. Poate are nevoie să-și cunoască tatăl cu adevărat, chiar dacă doare.

Am decis să-i dau lui Vlad libertatea de a alege. L-am privit cum se frământă zile întregi, cum se consultă cu prietenii lui din bloc, cum își notează argumente pro și contra într-un carnețel vechi.

Într-o seară m-a găsit în bucătărie, plângând în tăcere peste chiuvetă.

— Mamă… cred că vreau să încerc. Dacă nu merge… mă întorc la tine?

L-am strâns tare la piept.

— Oricând, puiule. Ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine.

Au urmat luni grele. Vlad s-a mutat la Radu și eu am simțit cum mi se rupe sufletul de fiecare dată când îi vedeam camera goală. Îmi lipseau glumele lui proaste, râsul lui molipsitor, mirosul de șampon ieftin pe care îl folosea după fotbal.

Primele luni au fost un chin pentru Vlad. Îmi scria mesaje scurte: „E ciudat aici.” „Tata e mereu ocupat.” „Nu știu dacă am făcut bine.”

Dar apoi ceva s-a schimbat. Radu a început să-l ia cu el la pescuit pe lacul Snagov, au mers împreună la meciuri de fotbal și chiar au gătit împreună sarmale pentru prima dată (deși bucătăria a arătat ca după război). Vlad părea mai relaxat la telefon, iar vocea lui avea din nou acea scânteie pe care o pierduse după divorț.

După un an, Radu și-a ținut promisiunea: apartamentul a trecut pe numele lui Vlad. Ne-am întâlnit toți trei la notar și am semnat actele cu mâinile tremurânde.

Când am ieșit din biroul notarial, Vlad m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Mulțumesc că m-ai lăsat să aleg singur.

Acum stau în bucătăria mea mică și mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu îl va ajuta pe Vlad să devină un bărbat puternic sau îi va lăsa răni nevindecate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?