O noapte pe trenul spre București: O poveste despre oboseală, disperare și bunătate neașteptată

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit printre dinți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu, în timp ce trenul hurducăia nemilos pe șinele reci ale nopții. Maria, fetița mea de nici doi ani, plângea cu sughițuri în brațele mele, obrajii ei ardeau de febră. Încercam să-i dau apă, să-i șterg fruntea cu un șervețel umed, dar nimic nu părea să o liniștească. În jurul nostru, priviri obosite și iritate se întorceau spre noi, iar eu simțeam cum mă scufund într-o mare de rușine și neputință.

— Doamnă, nu puteți să o liniștiți? a mormăit un bărbat din compartiment, trăgându-și gluga pe ochi.

— Îmi pare rău… E bolnavă… am bâiguit eu, cu voce stinsă. Dar nu părea să-i pese. Nimănui nu părea să-i pese. Eram singură, într-un tren de noapte spre București, fugind de un soț violent și de o viață care mă zdrobise încet, an după an. Nu aveam bani de taxi sau de avion. Trenul era tot ce-mi puteam permite.

Maria plângea tot mai tare. Îi simțeam trupul mic zvâcnind de febră și frică. M-am uitat la ceas: 2:47 dimineața. Mai aveam încă patru ore până la București. Patru ore în care trebuia să rezist privirilor acuzatoare și suspinelor copilului meu.

— Vreți să vă ajut? a întrebat o voce blândă din spatele meu. M-am întors și am văzut un bărbat la vreo 40 de ani, cu ochi calzi și mâini muncite. — Sunt Victor. Dacă vreți, luați locul meu lângă geam. E mai liniște acolo și poate adoarme mai ușor.

Am rămas blocată câteva secunde. Nu-mi venea să cred că cineva îmi întindea o mână de ajutor. — Nu pot… E locul dumneavoastră…

— Nu-i nimic, doamnă. Eu oricum nu pot dormi. Luați loc.

Am făcut schimb de locuri, iar Victor s-a așezat pe margine, aproape de ușă. Mi-a întins discret o pătură subțire și mi-a zâmbit încurajator. Maria s-a liniștit puțin, poate pentru că simțea că nu mai suntem chiar atât de singure.

— Mergeți la spital? m-a întrebat el încet.

— Da… La Grigore Alexandrescu. Are febră mare de două zile și la noi la Focșani nu au găsit nimic… Și… am plecat de acasă… Nu mai puteam suporta…

Victor a dat din cap cu înțelegere. — Știu cum e să fugi. Și eu am fugit cândva… Dar nu eram cu copilul după mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să plâng în fața unui străin, dar lacrimile au început să curgă fără să le pot opri.

— Nu vă faceți griji pentru ceilalți, mi-a spus el încet. Oamenii uită repede că au fost și ei copii sau că au avut copii bolnavi. Să vă fie rușine doar dacă nu luptați pentru ea.

Am rămas tăcută minute în șir, legănând-o pe Maria și ascultând zgomotul monoton al roților pe șine. Din când în când, Victor îmi făcea semn că totul e în regulă sau îmi întindea o sticlă cu apă.

La un moment dat, o femeie mai în vârstă din compartiment s-a ridicat și a început să bombăne:

— Pe vremea mea nu mergeam cu copiii bolnavi pe trenuri! Stăteam acasă și ne descurcam!

Victor a intervenit imediat:

— Doamnă, fiecare face ce poate ca să-și salveze copilul. Dacă nu puteți ajuta, măcar lăsați-o în pace!

Femeia a tăcut, dar privirea ei tăioasă a rămas agățată de mine ca un cârlig ruginit.

Când am ajuns la Buzău, Victor a coborât pentru câteva minute și s-a întors cu două ceaiuri calde de la automatul din gară.

— Luați, poate vă mai încălziți puțin. Și dacă aveți nevoie de ceva la București… eu lucrez la o firmă de curățenie lângă gară. Pot să vă ajut cu un taxi sau cu ceva bani până la spital.

Am refuzat politicos, dar gestul lui m-a copleșit. Nu-mi amintesc să fi primit atâta bunătate de la cineva necunoscut vreodată.

Când trenul a ajuns în Gara de Nord, Victor m-a ajutat să cobor bagajele și mi-a urat noroc.

— Să aveți grijă de dumneavoastră și de Maria! Și să nu vă fie rușine niciodată că luptați pentru ea!

Am pornit spre spital cu inima puțin mai ușoară. Într-o lume grăbită și indiferentă, bunătatea unui om simplu mi-a dat puterea să merg mai departe.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ar fi făcut același lucru? Cât valorează un gest mic într-o noapte grea? Poate că nu putem schimba lumea peste noapte, dar putem schimba lumea cuiva pentru câteva ore…