Am ales să-mi apăr fiica în divorțul ei, dar acum ea e cea care mă acuză – povestea unei mame sfâșiate între loialitate și adevăr

— Nu pot să cred că tu, dintre toți oamenii, ai ales să mă trădezi! vocea Martinei răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar ochii ei, odinioară calzi, mă privesc acum ca pe o străină.

Dacă mi-ar fi spus cineva, acum un an, că voi ajunge să mă cert cu Martinele mele — fata mea unică, sufletul meu — aș fi râs. Eram de nedespărțit. Îi știam fiecare vis, fiecare frică. Am fost mama care a alergat la școală când a plâns prima dată din cauza unei note proaste, care a stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră, care a apărat-o în fața tuturor. Și totuși, iată-ne aici, două femei cu sufletele sfâșiate, acuzându-ne una pe alta.

Totul a început când s-a hotărât să divorțeze de Radu. Un bărbat bun la început, dar care s-a schimbat după ce și-a pierdut locul de muncă. A devenit irascibil, rece, uneori chiar răutăcios. Am văzut-o pe Martina suferind, ascunzându-și lacrimile în baie. Când mi-a spus că vrea să plece, am sprijinit-o fără ezitare. Am mers cu ea la avocat, am stat lângă ea la fiecare termen de judecată. Am depus mărturie că Radu a ridicat vocea la ea, că nu mai era omul pe care îl cunoscusem.

— Mamă, fără tine nu aș fi reușit! îmi spunea după fiecare pas înainte. Mă simțeam puternică și utilă. Eram convinsă că fac ceea ce trebuie.

Dar divorțul nu a adus liniștea pe care o speram. Martina s-a mutat cu fetița ei, Ilinca, într-un apartament micuț din Drumul Taberei. Eu am rămas în casa veche din Rahova, singură pentru prima dată după mulți ani. Încercam să o vizitez cât mai des, să o ajut cu Ilinca, să-i gătesc mâncarea preferată. Dar ceva s-a schimbat între noi. Era tot mai nervoasă, tot mai rece.

Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie. — Nu mai pot, mamă! Nu mă descurc! Radu nu plătește pensia alimentară la timp, la serviciu mă presează șefa să stau peste program… Și tu vii și-mi spui mereu ce să fac! Nu vezi că nu mai sunt copil?

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins. — Lasă-mă! Nu am nevoie de milă ta!

M-am simțit inutilă pentru prima dată în viață. Am plecat acasă cu sufletul greu și am plâns toată noaptea. A doua zi am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns. Au trecut zile întregi fără să vorbim.

Apoi au început reproșurile. — Dacă nu depuneai tu mărturie împotriva lui Radu, poate nu se răzbuna acum pe mine! Poate nu ar fi atât de rău cu Ilinca! Poate… poate ai făcut mai mult rău decât bine!

Nu-mi venea să cred ce aud. Eu? Eu care am făcut totul pentru ea? Am încercat să-i explic: — Martina, ai uitat cum plângeai? Cum te rugai să te ajut? Eu doar am vrut să te protejez!

— Ai vrut să mă controlezi! Să-mi arăți că tu știi mai bine! Mereu ai făcut asta!

Cuvintele ei au tăiat adânc. M-am simțit trădată și nedreptățită. Dar am început să mă întreb: oare chiar am greșit? Oare dragostea mea a sufocat-o? Oare am luat decizii în locul ei fără să-i dau voie să fie adult?

Sora mea, Mariana, mi-a spus într-o seară: — Poate e timpul să-i dai spațiu. Să o lași să greșească singură. Dar cum poți sta deoparte când îți vezi copilul suferind?

Timpul a trecut și relația noastră s-a răcit tot mai mult. Vorbeam doar despre Ilinca sau despre facturi. Nici urmă de apropierea de altădată. Într-o zi am aflat că Radu vrea custodie comună și că Martina e disperată că ar putea pierde fetița.

— De data asta nu vreau ajutorul tău! mi-a spus rece la telefon. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

Într-o seară ploioasă de noiembrie m-am dus la ea acasă fără să anunț. Am găsit-o stând pe podea cu Ilinca în brațe, amândouă plângând.

— Martina… lasă-mă să te ajut…

— Nu vreau! Nu vreau să mai decizi tu pentru mine! Vreau doar să fii mama mea, nu avocatul meu!

Atunci am înțeles cât de mult greșisem. Încercând să o protejez, îi luasem puterea de a-și trăi viața după propriile reguli.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza noastră din vacanța la mare — eu și Martina râzând pe plajă, fără griji sau resentimente.

Mă întreb: oare dragostea de mamă poate deveni o povară? Oare uneori trebuie să-i lăsăm pe cei dragi să cadă ca să se poată ridica singuri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?