Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să-mi salvez viața prefăcându-mă moartă: Mărturia Mariei Dobre despre abuz, frică și renaștere

— Maria, unde-ai pus banii?!

Vocea lui Ion răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii iernii. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea liniștit, ca și cum lumea întreagă ar fi fost acoperită de o pătură groasă care să-mi ascundă rușinea și frica. Dar în casa noastră, liniștea era un lux pe care nu ni-l permiteam niciodată.

— Nu știu, Ion… am lăsat portofelul pe masă, poate l-au luat copiii…

Nici nu apucasem să termin fraza că palma lui a venit grea peste obrazul meu stâng. Am simțit gust de sânge în gură și lacrimile mi-au țâșnit fără voia mea. Nu era prima dată. Nici ultima. De fiecare dată promiteam că va fi ultima, dar nu aveam unde să mă duc. Fetele noastre, Ana și Irina, dormeau în camera lor, cu ușile încuiate din interior — le-am învățat eu să facă asta după ce Ion a spart odată ușa cu toporul.

În acea noapte de iarnă, când frigul pătrundea prin ferestrele vechi și sufletul meu era mai înghețat decât orice ger de afară, am înțeles că nu mai pot trăi așa. Am stat ore întregi pe marginea patului, cu genunchii la piept, ascultând respirația grea a lui Ion care dormea buștean după ce a băut o sticlă întreagă de rachiu. M-am gândit la mama mea, la cum mă certa că m-am măritat cu el — „E un bărbat muncitor, dar are demonii lui”, spunea ea. Demonii lui au devenit coșmarurile mele.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă, te rog… hai să plecăm! Nu mai pot! Nu mai vreau să-l văd cum te lovește!

Am strâns-o la piept și am plâns împreună. Dar unde să plecăm? În orașul nostru mic toată lumea știa totul despre toți. Dacă aș fi mers la poliție, Ion avea prieteni peste tot. Știam povești despre femei care au încercat să fugă și s-au întors acasă cu capul plecat și vânătăi noi.

Într-o seară, după ce Ion a venit acasă mai devreme decât de obicei și a început să țipe că nu e mâncarea gata, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am fugit în baie și m-am încuiat. El lovea ușa cu pumnii:

— Ieși afară! Să vezi tu ce pățești!

Am stat acolo ore întregi, cu spatele lipit de ușă și cu mâinile strânse pe telefon. Am sunat-o pe sora mea, Elena:

— Elena… nu mai pot… mi-e frică că într-o zi n-o să mai ies vie din casa asta.

— Maria, vino la mine! Nu contează ce zice lumea! Adu fetele și vino!

Dar nu era atât de simplu. Ion avea ochii peste tot. Îmi verifica telefonul, îmi număra banii din portofel, mă întreba unde merg și cu cine vorbesc. Într-o zi am găsit curajul să ascund câteva bancnote într-un borcan gol de cafea, pe raftul cel mai de sus din cămară.

Apoi a venit noaptea aceea. Era început de februarie, viscolul bătea în geamuri ca un animal flămând. Ion era mai beat ca niciodată. A început să țipe că l-am furat, că îl fac de râs în fața vecinilor. M-a trântit la podea și a început să mă lovească cu picioarele. Am simțit cum mi se taie respirația și tot ce am putut face a fost să mă prefac că nu mai mișc. S-a oprit brusc. A stat câteva secunde nemișcat lângă mine, apoi a ieșit din cameră trântind ușa.

Am rămas acolo, pe podeaua rece, cu sângele curgându-mi din nas și cu ochii larg deschiși spre tavan. În mintea mea era doar un singur gând: dacă nu fac ceva acum, nu voi mai apuca ziua de mâine.

Când am auzit sforăitul lui Ion din dormitor, m-am târât până la baie și m-am spălat pe față. Am luat borcanul cu bani și am intrat tiptil în camera fetelor.

— Ana! Irina! Treziți-vă! Acum plecăm!

Fetele s-au ridicat speriate din pat. Le-am pus câte un rucsac mic pe spate — le pregătisem dinainte cu haine groase și câteva lucruri esențiale.

Am ieșit pe furiș din casă, prin spatele grădinii, pe lângă cotețul găinilor. Zăpada ne ajungea până la genunchi. Am mers pe jos până la gară — două ore prin viscol — apoi am urcat în primul tren spre Iași.

La Elena ne-a primit cu brațele deschise. Ne-a dat haine uscate și ne-a făcut ceai cald. Fetele au adormit una lângă alta pe canapea, iar eu am stat toată noaptea lângă geam, privind luminile orașului mare și întrebându-mă dacă Ion ne va găsi vreodată.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără teamă. Am mers la poliție abia după ce Elena m-a convins că suntem în siguranță. A fost greu — ancheta s-a mișcat încet, Ion a încercat să mă convingă să mă întorc acasă, mi-a trimis mesaje pline de amenințări și promisiuni goale.

Dar am rezistat. Am găsit un loc de muncă la o brutărie din cartier. Fetele au început școala nouă și încet-încet au început să zâmbească din nou.

Sunt încă zile când mă trezesc speriată din somn sau tresar la fiecare zgomot mai puternic. Dar acum știu că nu sunt singură. Am găsit curajul să cer ajutor și am descoperit cât de multe femei trăiesc aceeași poveste ca a mea.

Mă uit la Ana și Irina cum își fac temele la masa din bucătăria Elenei și mă întreb: oare câte femei mai trebuie să se prefacă moarte ca să poată trăi? Câte dintre noi vor găsi curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?