Fiica mea a crezut că voi fi bunică full-time după pensie. Dar și eu vreau să trăiesc pentru mine!

— Mamă, nu poți să-l iei tu pe Vlad de la grădiniță și să stai cu el până vin eu de la muncă? Măcar două-trei zile pe săptămână, te rog!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la mâinile mele, încă tremurânde după o noapte agitată. De când am ieșit la pensie, parcă toată lumea avea planuri pentru timpul meu, mai puțin eu.

— Irina, știi că abia am început să mă obișnuiesc cu liniștea asta… Am visat ani de zile să am timp pentru mine. Să citesc, să merg la teatru, să pictez din nou…

Ea a oftat și a dat ochii peste cap.

— Mamă, ești singură acasă toată ziua. Ce mare lucru să ai grijă de Vlad? E nepotul tău! Nu vrei să-l vezi crescând?

M-a durut. Nu pentru că nu voiam să-l văd pe Vlad, ci pentru că simțeam că nu mai sunt văzută ca persoană, ci ca resursă. Am crescut-o pe Irina singură, după ce tatăl ei a plecat cu altcineva când ea avea doar șapte ani. Am muncit douăzeci și opt de ani ca asistentă medicală la Spitalul Județean din Ploiești. Am tras de mine în ture de noapte, am făcut sacrificii, am renunțat la concedii și la visele mele ca să-i fie ei bine.

Acum, când în sfârșit puteam respira, fiica mea mă privea ca pe o bonă cu normă întreagă.

— Irina, nu vreau să-ți stric planurile, dar am și eu nevoie de timp pentru mine. Vreau să merg la clubul de pictură, să ies cu prietenele mele la film… Nu pot să fiu mereu disponibilă.

A tăcut. S-a ridicat brusc de la masă și a început să-și strângă geanta.

— Nu mă așteptam la asta de la tine. Toate colegele mele au mame care stau cu nepoții. Numai tu… mereu ai fost altfel!

Ușa s-a trântit. Am rămas singură, cu inima grea și cu o tăcere apăsătoare în jur. M-am simțit vinovată. Poate că ar fi trebuit să mă sacrific încă o dată? Dar până când?

În acea zi n-am mai ieșit din casă. M-am plimbat printre amintiri: poze cu Irina mică, scrisori vechi de dragoste, un tablou neterminat ascuns după dulap. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt fără rolul de mamă sau asistentă medicală.

Seara târziu, m-a sunat prietena mea cea mai bună, Mariana.

— Ce-ai pățit, Lenuța? Te aud abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Draga mea, ai dreptul la viața ta! Nu ești egoistă dacă vrei să fii fericită. Dacă nu te respecți tu, nimeni n-o va face!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. A doua zi am mers la clubul de pictură din oraș. M-am simțit vie pentru prima dată după mult timp. Am cunoscut oameni noi: doamna Viorica, care picta flori cu o delicatețe incredibilă; domnul Doru, care făcea glume proaste dar știa totul despre artă; și Ana-Maria, o tânără care își pierduse mama și căuta o figură maternă în jur.

În fiecare marți și joi mergeam acolo. Încet-încet, am început să pictez din nou. Am expus chiar două tablouri la o mică expoziție locală. Pentru prima dată în viață, cineva m-a întrebat ce-mi place mie, nu ce pot face pentru alții.

Irina însă nu-mi vorbea decât strictul necesar. O simțeam rece și distantă. Într-o seară m-a sunat plângând:

— Mamă… nu mai pot! Sunt epuizată… Vlad e bolnav iar șeful mă presează cu proiecte noi… Nu știu ce să fac!

Mi s-a strâns inima. Am mers imediat la ea acasă. Vlad avea febră și tușea rău. L-am ținut în brațe toată noaptea, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am citit povești până a adormit.

Dimineața, Irina mi-a spus încet:

— Îmi pare rău că am fost atât de dură cu tine… Nu mi-am dat seama cât de mult te-am împins să renunți la tine.

Am plâns amândouă. I-am spus că o iubesc și că voi fi mereu acolo când are nevoie cu adevărat — dar că am nevoie și eu de spațiu pentru mine.

De atunci lucrurile s-au schimbat. Am stabilit împreună un program clar: o zi pe săptămână stau cu Vlad, iar restul timpului e al meu. Irina a început să mă respecte mai mult ca persoană și chiar a venit la expoziția mea de pictură.

Viața nu e perfectă, dar e mai echilibrată acum. Încerc să nu mă mai simt vinovată când spun „nu”. Știu că merit și eu bucuria de a trăi pentru mine.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca mine uită cine sunt doar pentru că toată lumea se așteaptă să fie mereu disponibile? Când începe viața noastră cu adevărat?