Lumea mea s-a prăbușit: Adevărul pe care nu l-am vrut niciodată să-l aud de la sora mea

— Nora, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să țin în mine, simt că mă sufoc!
Vocea Irinei tremura, iar ochii ei erau roșii de plâns. Era târziu, aproape miezul nopții, și eram în bucătăria mamei, cu ceștile de ceai aburind între noi. Tocmai mă întorsesem din București, după aproape un an în care nu-mi văzusem familia. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă e vorba de vreo prostie adolescentină sau ceva serios.
— Ce s-a întâmplat, Irina? Am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— E vorba de Mihai… și de mine.
Am simțit cum mi se taie respirația. Mihai era soțul meu de doisprezece ani, tatăl copiilor mei, omul pentru care am renunțat la atâtea vise ca să construim împreună o viață aici, în Ploiești.
— Ce vrei să spui? am șoptit, deși deja simțeam un nod în gât.
Irina a izbucnit în plâns.
— Nu a fost planificat, Nora! A început după ce tu ai plecat la București pentru jobul acela nou… eram singură, el era singur… ne-am apropiat fără să vrem. A durat câteva luni, dar s-a terminat! Jur!
Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am lăsat ceasca pe masă și am ieșit pe balcon, încercând să respir. Blocurile cenușii din jur păreau mai reci ca niciodată. M-am gândit la copiii noștri, la serile când îi sunam pe video și Mihai părea mereu obosit, la Irina care mă ajuta cu ei când eu nu puteam fi acasă.
M-am întors în bucătărie și am privit-o pe Irina. Era mică și speriată, ca atunci când eram mici și venea la mine să-i rezolv problemele cu băieții din cartier. Acum însă, problema era ea.
— Cum ai putut? am întrebat printre dinți.
— Nu știu… eram atât de singură… și el era acolo… Tu erai mereu plecată…
M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Plecasem la București pentru că salariul de aici nu ne ajungea niciodată. Mihai lucra la fabrica de cablaje auto, făcea ture de noapte și tot nu reușeam să strângem bani pentru o vacanță sau pentru reparațiile la apartament. Când am primit oferta aceea bună la o firmă de consultanță din București, am crezut că fac ce e mai bine pentru toți. Dar distanța a crescut între noi, fără să-mi dau seama cât de mult.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la fiecare moment în care am lipsit de acasă: serbările copiilor, aniversările lui Mihai, zilele când Irina venea să stea cu ei ca să nu rămână singuri. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu am împins lucrurile spre asta. Dar apoi m-am gândit la trădare — nu doar a lui Mihai, ci și a Irinei, sora mea pe care am iubit-o mereu ca pe o parte din mine.
A doua zi dimineață, Mihai a venit acasă devreme. L-am privit cum își scoate pantofii la ușă și am simțit un val de furie.
— Trebuie să vorbim, i-am spus scurt.
S-a uitat la mine speriat.
— Știu totul, Mihai. Totul! Despre tine și Irina.
A rămas fără cuvinte. S-a așezat pe marginea patului și și-a pus capul în mâini.
— Îmi pare rău… Nu există scuze pentru ce am făcut.
— De ce? De ce ai făcut asta?
— M-am simțit singur… Tu erai mereu plecată… Copiii întrebau mereu de tine… Irina era aici… Nu am vrut să se întâmple așa…
Am izbucnit în plâns.
— Și eu? Eu ce sunt? O străină care vă trimite bani?
Nu a răspuns. Am stat amândoi în tăcere, fiecare cu durerea lui.
În zilele următoare, totul s-a schimbat între noi. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă e ceva în neregulă. Mama încerca să mă convingă să iert — „E sângele tău, Nora! Familia trebuie să rămână unită!” — dar eu nu puteam trece peste trădare.
Irina a venit într-o zi cu flori și ochii umflați de plâns.
— Te rog să mă ierți… Nu vreau să te pierd!
— Nu pot acum, Irina… Poate niciodată…
Am început să merg la psiholog. Sufletul meu era făcut bucăți și nu știam dacă vreodată voi mai putea avea încredere în cineva. Mihai încerca să repare lucrurile — gătea cina, ducea copiii la școală — dar între noi era un zid pe care nu-l puteam trece.
Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbesc cu Irina fără să plâng sau să țip. Am realizat că vina nu e doar a unuia dintre noi; fiecare dintre noi a greșit câte puțin.
Acum stau pe balconul apartamentului nostru mic din Ploiești și mă uit la luminile orașului. Copiii dorm liniștiți în camerele lor. Mihai citește o carte pe canapea. Irina nu mai vine atât de des pe la noi, dar încă ne scriem mesaje scurte.
Mă întreb dacă voi putea ierta vreodată cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă între noi.
Poate că iertarea nu înseamnă uitare, ci doar acceptarea faptului că viața merge înainte chiar și atunci când sufletul îți este sfâșiat.
Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Se poate repara o familie după o astfel de trădare?