Pocăitul la ușă care mi-a sfâșiat viața: Soacra mea, trădarea și doliul pe care nu l-am putut ierta

— Deschide, te rog! Deschide! vocea Elenei, soacra mea, răsuna disperată dincolo de ușă. Era trecut de două noaptea, iar băiatul nostru, Vlad, dormea dus în camera lui. Am tresărit din somn, cu inima bubuind în piept. Nu era genul de femeie care să vină la noi la ore din astea, nici măcar când era bolnavă. Am deschis ușa și am văzut-o: părul ciufulit, ochii umflați de plâns, paltonul aruncat peste pijama.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund spaima.

— A murit… a murit! a izbucnit ea în hohote. Mâinile îi tremurau și s-a prăbușit pe hol, sprijinindu-se de perete.

Nu am înțeles nimic. Cine? Cum? De ce la noi? M-am repezit să o ridic și am tras-o în sufragerie. Acolo, printre suspine și cuvinte înecate în lacrimi, am aflat: soțul meu, Radu, nu mai era. Un accident de mașină pe DN1, întorcându-se de la… de la amanta lui. Cuvintele Elenei mi-au tăiat respirația.

— Cum adică… amanta? am bâiguit. Nu poate fi adevărat!

Elena a dat din cap, cu ochii în pământ.

— Știam de ceva vreme… dar nu am avut curaj să-ți spun. Îmi pare rău, Ilinca. Îmi pare atât de rău…

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Radu era universul meu. Ne-am cunoscut la facultate, ne-am căsătorit tineri, am crescut împreună. Credeam că suntem o familie normală, cu bune și rele. Dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea să mă trădeze. Și acum… nici măcar nu mai aveam ocazia să-l întreb „de ce?”.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Casa s-a umplut de rude și vecini care șopteau pe la colțuri. „Săraca Ilinca…”, „Ce tragedie…”, „Dar ai auzit că avea pe altcineva?” — zvonurile au început să circule mai repede decât reușeam eu să respir.

Elena venea zilnic la noi, încercând să mă ajute cu Vlad sau cu mâncarea. Dar nu puteam să o privesc fără să simt furie. De ce nu mi-a spus? De ce a ascuns adevărul? Oare dacă aș fi știut, aș fi putut salva ceva? Sau poate aș fi plecat eu înainte ca Radu să moară? Întrebările mă sfâșiau.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, Elena a venit la mine cu o cutie veche de pantofi.

— Ilinca, trebuie să vezi asta…

În cutie erau scrisori. Zeci de scrisori de la Radu către o femeie pe nume Mirela. Le găsise cu luni în urmă, dar nu avusese curajul să le arate nimănui. Le-am citit tremurând: „Te iubesc”, „Nu pot trăi fără tine”, „Ilinca nu știe nimic”. Fiecare rând era ca un cuțit în inimă.

— De ce mi le dai acum? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că trebuie să știi tot adevărul. Nu vreau să trăiești cu iluzii…

Am izbucnit:

— Dar tu ai trăit cu minciuna! Toți ați știut și nimeni nu mi-a spus nimic! Ce fel de familie suntem?

Elena a început să plângă din nou:

— Am crezut că-l pot convinge să se oprească… Am sperat că va reveni la tine și la Vlad…

Am simțit o ură surdă pentru toți: pentru Radu că m-a trădat, pentru Elena că a tăcut, pentru mine că nu am văzut nimic.

Lunile au trecut greu. Vlad întreba mereu unde e tata. Îi spuneam că e într-un loc mai bun, dar nu aveam puterea să-i spun adevărul. Noaptea plângeam în pernă și mă întrebam dacă voi putea vreodată să iert.

Într-o zi, Mirela a venit la mine acasă. Nu știu cum a avut curajul sau adresa. A stat pe prag cu ochii roșii și mi-a spus:

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu am vrut să distrug nimic… L-am iubit pe Radu, dar știu că tu ai fost soția lui adevărată.

Am simțit milă și furie în același timp. Nu i-am răspuns nimic. Am închis ușa încet și m-am prăbușit pe podea.

Familia lui Radu s-a împărțit: unii mă acuzau că nu am fost destul de atentă la semne, alții o urau pe Mirela sau pe Elena pentru tăcere. La parastasuri abia ne salutam. Vlad creștea într-o atmosferă tensionată, iar eu nu știam cum să-l protejez.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad, m-am uitat lung în oglindă și m-am întrebat: cine sunt eu acum? O văduvă trădată? O mamă singură? O femeie care nu poate ierta?

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să merg mai departe pentru Vlad. Dar rana e încă acolo. Mă întreb dacă voi putea vreodată să iert — pe Radu pentru trădare, pe Elena pentru tăcere sau pe mine pentru naivitate.

Poate că timpul vindecă orice rană… Dar cum poți ierta când nu ai avut niciodată șansa să ceri explicații? Voi ați putea ierta o astfel de trădare?