Tăcerea mamei: Am greșit când i-am rugat să plece? Povestea unei decizii care mi-a frânt inima

— Mamă, nu mai putem sta așa, trebuie să vorbim!
Vocea Irinei, nora mea, răsuna tăios în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca o amenințare. Mă uitam la mâinile mele, tremurând ușor pe cana de ceai, și simțeam cum inima mi se strânge. Mihai, fiul meu, stătea cu ochii în pământ, evitând privirea mea.

— Ce vrei să spui, Irina? am întrebat încet, deși știam răspunsul.

De luni de zile, casa mea din Ploiești devenise un câmp de bătălie tăcută. Mihai și Irina se mutaseră la mine după ce el își pierduse locul de muncă la fabrică. La început am fost bucuroasă să-i ajut, să le ofer un acoperiș, dar cu timpul, tensiunile au crescut. Irina era mereu nemulțumită: ba că nu are destul spațiu, ba că nu suportă mirosul de varză murată din balcon, ba că nu poate dormi din cauza tramvaiului care trece pe stradă. Mihai încerca să facă pace, dar se vedea că e la capătul puterilor.

— Nu mai putem continua așa, a continuat Irina. Avem nevoie de intimitate. Simt că nu mai pot respira aici.

Am simțit un junghi în piept. Eu? Eu eram problema? Eu, care am muncit o viață întreagă ca să-i cresc, să le dau tot ce am avut mai bun? Am vrut să țip, să le spun cât mă doare, dar am rămas tăcută.

— Dacă asta simțiți… poate ar trebui să vă căutați ceva al vostru, am spus cu voce stinsă.

Mihai a ridicat privirea spre mine pentru prima dată în acea zi. Ochii lui erau roșii, obosiți.

— Mamă… nu vrem să te supărăm. Dar nici pentru tine nu e bine așa. Ne certăm mereu…

Am dat din cap încet. În acea clipă am simțit că îmbătrânesc cu zece ani. Mi-am amintit de serile când Mihai era mic și venea plângând la mine după ce cădea cu bicicleta. Îl luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Acum nu mai puteam repara nimic.

Au trecut câteva zile până când au început să-și strângă lucrurile. Fiecare sunet de valiză trasă pe hol era ca o rană nouă. Vecina de la trei, tanti Lenuța, m-a întrebat într-o zi:

— Ce-ai făcut, Marioara? I-ai dat afară pe copii?

Am simțit cum mă sufoc de rușine și vinovăție.

— Nu i-am dat afară… doar că nu mai mergea așa…

Dar adevărul era că simțeam că mă sufoc în propria casă. Nu mai aveam liniște nici ziua, nici noaptea. Mă trezeam la două dimineața cu inima bătând nebunește, gândindu-mă dacă am greșit undeva ca mamă.

În ziua plecării lor, Mihai m-a îmbrățișat strâns.

— O să venim des pe la tine, mamă…

Irina a evitat privirea mea și a ieșit grăbită pe ușă.

Au trecut două luni de atunci și casa e din nou tăcută. Prea tăcută. Uneori mă surprind vorbind singură sau ascultând pași care nu mai vin niciodată. Vecinii mă privesc cu milă sau cu judecată; nu știu exact care e mai greu de suportat.

Într-o seară, Mihai m-a sunat.

— Mamă… ne descurcăm greu, dar suntem ok. Irina a găsit ceva de lucru la un magazin…

Vocea lui era stinsă și mi-a venit să plâng.

— Să știi că te iubim…

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă sacrificiul unei mame are vreo limită sau dacă trebuie să te pierzi pe tine ca să-i salvezi pe ceilalți.

De atunci mă întreb în fiecare zi: unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul la liniștea ei? Am greșit când i-am rugat să plece sau am făcut ceea ce trebuia pentru toți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între iubire și sacrificiu?