„Nu mai pot, mamă!” – Povestea unei căsnicii distruse de prejudecăți și control

— „Nu mai pot, David! Ori eu, ori mama ta!” am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce-mi strângeam palmele transpirate pe marginea mesei din bucătărie. Ochii lui David s-au mărit, surprinși de hotărârea din glasul meu. În camera alăturată, Alina, soacra mea, își aranja tacticos ceșcuța de ceai, ca și cum nu ar fi auzit nimic. Dar știam că fiecare cuvânt al meu îi răsuna în minte ca un afront.

Totul a început cu un an în urmă, când David m-a prezentat familiei lui. Eram atât de emoționată, încât am repetat în minte fiecare răspuns la întrebările pe care le anticipam. Dar nimic nu m-a pregătit pentru privirea rece a Alinei. „Unde ai găsit fata asta?” l-a întrebat pe David, fără să se sinchisească de prezența mea. „Nu e…”, a încercat el să răspundă, dar ea l-a întrerupt cu un gest scurt din mână.

La început am crezut că e doar o impresie. Poate că nu mă cunoaște suficient, mi-am spus. Poate că va vedea cât de mult îl iubesc pe fiul ei și va învăța să mă accepte. Dar zilele au trecut, iar răceala ei s-a transformat într-o ostilitate fățișă. Ori de câte ori veneam la ei acasă, găsea ceva de criticat: ba că nu știu să gătesc sarmale „ca la noi”, ba că nu port haine potrivite pentru o femeie măritată.

David încerca să mă liniștească. „Lasă, Evelina, așa e mama. O să se obișnuiască.” Dar eu simțeam cum fiecare vizită mă strivește puțin câte puțin. Într-o seară, după ce am plecat de la ei, am izbucnit în plâns pe bancheta din spate a taxiului. „De ce nu mă vrea?” l-am întrebat pe David, dar el a tăcut.

Când ne-am mutat împreună, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Alina venea aproape zilnic, sub pretextul că vrea să ne ajute cu ceva prin casă. În realitate, inspecta fiecare colțișor și nu ezita să-și exprime nemulțumirea: „Nu așa se spală geamurile! Ce-i cu dezordinea asta? David, tu ai crescut într-o casă curată!”

Într-o zi, am găsit-o răscolind prin dulapurile mele. „Caut niște prosoape curate”, mi-a spus sec. M-am simțit invadată, dar David mi-a cerut să nu fac scandal: „E mama, Evelina! Nu vrea decât binele nostru.”

Adevărul era că David nu putea să-i spună „nu” mamei lui. Oricât încercam să-i explic cât de mult mă rănește situația, el ridica din umeri: „Așa sunt mamele la noi în familie.”

Tensiunea a crescut când am rămas însărcinată. Alina a venit cu liste întregi de reguli: ce să mănânc, cum să dorm, ce nume să alegem pentru copil. Când i-am spus că vrem să-l numim Rareș, a izbucnit: „Nu! În familia noastră toți băieții poartă nume sfinte!”

Am început să mă simt străină în propria casă. Prietenele mele îmi spuneau să pun piciorul în prag, dar nu era atât de simplu. David era prins între două focuri și mereu alegea calea cea mai ușoară: tăcerea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Alina – care mi-a spus în față că „nu sunt femeie de casă” – am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa: o luptă continuă pentru acceptare.

A doua zi dimineață, am făcut bagajele. David m-a găsit plângând în dormitor.
— „Ce faci?”
— „Plec.”
— „Nu poți pleca! Avem un copil pe drum!”
— „Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să lupt singură.”

A încercat să mă oprească, dar ochii lui trădau neputința. Alina a intrat val-vârtej în cameră:
— „Ce-i cu circul ăsta? Dacă nu ești în stare să fii soție și mamă, mai bine pleci!”

M-am uitat la ea și am simțit o liniște ciudată. Pentru prima dată nu mi-a mai fost frică.
— „Aveți dreptate. Plec.”

Am ieșit din apartament cu inima frântă și cu pași grei. Pe scara blocului am întâlnit-o pe vecina noastră, doamna Stanciu.
— „Evelina, ce s-a întâmplat?”
— „Uneori trebuie să pleci ca să poți respira din nou.”

Au trecut luni de atunci. Am născut singură, într-un salon rece de spital. Mama mea a fost lângă mine și mi-a șoptit la ureche: „Ești puternică.”

David m-a sunat de câteva ori, dar nu a avut curajul să vină să-și vadă fiul. Alina i-a interzis.

Acum stau cu Rareș în brațe și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost egoistă… sau poate că am ales libertatea.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre voi ați avut curajul să plecați sau… ați rămas sperând că se va schimba ceva?