Am aflat că soțul meu ducea o viață dublă. Când am decis să-l confrunt, am descoperit că și cealaltă femeie era la fel de înșelată ca mine.

— Nu pot să cred, Sorina! Nu pot să cred că tu chiar mă bănuiești de așa ceva! vocea lui Cătălin răsună în bucătăria noastră mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi spargă pieptul. Pe masă, telefonul lui vibra insistent. Era a treia oară în dimineața aceea când apărea același nume: „Mirela”.

— Atunci răspunde-i, Cătălin. Răspunde-i și pune-o pe speaker, dacă nu ai nimic de ascuns! am spus, cu vocea spartă.

A ezitat. A apăsat pe butonul roșu și a băgat telefonul în buzunar. Atunci am știut. Nu mai era cale de întoarcere. În clipa aia, tot ce construisem împreună în 23 de ani s-a prăbușit peste mine ca un bloc de beton.

Nu eram vreo naivă. Întotdeauna am râs la poveștile colegelor despre bărbați cu două vieți, două familii, două ipoteci. „Asta nu mi se poate întâmpla mie”, îmi spuneam. Eu și Cătălin eram împreună din liceu, ne-am crescut băiatul, pe Vlad, am trecut prin șomaj, prin boala mamei mele, prin ratele la apartament. Eram o echipă. Sau cel puțin așa credeam.

În ultimele luni însă, ceva se schimbase. Cătălin venea tot mai târziu acasă, mirosea uneori a parfum străin, iar la aniversarea noastră a uitat să-mi aducă flori — el, care nu rata niciodată ocazia să mă surprindă. Am început să caut semne. Să-i verific buzunarele, să mă uit la istoricul apelurilor. M-am simțit mizerabil făcând asta, dar nu mă puteam opri.

Într-o seară, când Vlad era la facultate și eu stăteam singură în sufragerie, am găsit un mesaj pe WhatsApp: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să vii mâine.” Semnat: Mirela. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să urlu, dar n-am putut scoate niciun sunet.

A doua zi, l-am urmărit pe Cătălin după serviciu. M-am simțit ca un detectiv ieftin din filmele proaste. L-am văzut intrând într-un bloc din cartierul vecin. Am stat în mașină aproape o oră, tremurând de frig și de furie. Când a ieșit, era cu o femeie brunetă, cam de vârsta mea. S-au sărutat pe fugă și el i-a promis ceva la ureche.

Nu știu cum am ajuns acasă în seara aia. Am plâns până am adormit cu capul pe masă. A doua zi dimineață, i-am pus telefonul pe masă și i-am spus: „Știu tot.”

A urmat scandalul din bucătărie. Negări, minciuni, promisiuni goale. Dar eu nu mai voiam explicații. Voiam adevărul.

În zilele următoare am strâns dovezi: facturi la restaurante unde nu fusesem niciodată împreună, bilete la teatru pentru două persoane, rezervări la hoteluri din Sinaia și Brașov. Am găsit chiar și o poză cu ei doi la mare, râzând fericiți.

Am decis să o caut pe Mirela. Nu știam ce voi găsi sau dacă voi avea curajul să-i spun adevărul. Am găsit-o pe Facebook — avea poze cu Cătălin, dar sub alt nume: „Cristian”. Aveau chiar și un copil mic împreună.

Am tremurat când i-am scris: „Bună, Mirela. Cred că trebuie să vorbim despre bărbatul din viața ta.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Mirela era palidă și avea ochii umflați de plâns. Când i-am arătat pozele cu mine și Cătălin — sau Cristian — a început să tremure.

— Nu pot să cred… Mi-a spus că e divorțat! Mi-a spus că fosta lui soție l-a părăsit și că nu are voie să-și vadă fiul…

Am stat acolo două ore, povestindu-ne viețile paralele pe care același bărbat le țesuse cu grijă între două cartiere din același oraș. Am plâns amândouă și ne-am simțit ridicole pentru că ne certam pentru un om care ne mințise pe amândouă.

Când m-am întors acasă, Vlad era deja acolo. M-a privit speriat:

— Mamă… ce s-a întâmplat?

Nu știam cum să-i spun că tatăl lui are un alt copil, o altă familie, o altă viață.

— Tatăl tău… ne-a mințit pe toți, Vlad. Nu știu ce vom face mai departe.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăcere și priviri furișe. Cătălin a încercat să mă convingă că totul a fost o greșeală, că mă iubește doar pe mine, că Mirela nu înseamnă nimic pentru el.

— Sorina, te rog… Gândește-te la Vlad! La tot ce avem împreună!

Dar eu nu mai puteam să-l privesc fără să simt greață și furie.

Mirela mi-a scris după câteva zile:

— Îl dau afară din casă. Nu vreau ca fiica mea să crească lângă un om care minte așa.

Am decis să divorțez. Vlad a ales să rămână cu mine și mi-a spus într-o seară:

— Mamă… nu e vina ta. S-ar fi întâmplat oricum.

Acum stau singură în bucătăria noastră veche și mă gândesc: Cum poți avea încredere din nou după ce omul pe care l-ai iubit cel mai mult te-a trădat atât de profund? Oare câte femei trăiesc aceeași poveste fără să știe? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?