Strigătul din Apartamentul 3B: O poveste despre frică, curaj și tăcerea care doare

— Nu mai plânge, te rog! Am sărit din pat, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Era a treia noapte la rând când auzeam același geamăt sfâșietor venind din apartamentul 3B. M-am uitat la soțul meu, Radu, care s-a întors pe partea cealaltă, bombănind: „Lasă-i, nu e treaba noastră. Așa e la bloc.” Dar eu nu puteam să mă liniștesc. Fiecare țipăt părea să-mi sfâșie sufletul.

De când ne-am mutat pe strada Ion Creangă, blocul nostru fusese liniștit. Vecinii se salutau politicos pe scara îngustă, iar copiii se jucau în fața blocului până la lăsarea serii. Dar de câteva luni, de când familia Popescu s-a mutat la 3B, ceva s-a schimbat. Nimeni nu știa prea multe despre ei. Doamna Popescu, o femeie slabă, cu ochi mereu roșii și privirea pierdută, ieșea rar din casă. Domnul Popescu era văzut doar seara, când venea acasă cu pași apăsați și fața întunecată. Fetița lor, Ilinca, nu se juca niciodată cu ceilalți copii.

Într-o dimineață, la lift, am încercat să-i zâmbesc Ilincăi. Avea vreo șase ani, cu părul blond prins în două codițe. Mi-a răspuns cu o privire speriată și s-a ascuns după mama ei. Am simțit un nod în gât.

— Ce tot te bagi? m-a întrebat Radu într-o seară, văzându-mă că mă uit pe vizor după ce am auzit din nou țipetele.
— Nu pot să stau liniștită. E un copil acolo, Radu! Ai auzit cum plânge?
— Și ce vrei să faci? Să ne punem cu Popescu? Ai văzut ce privire are? Nici poliția nu vine pentru „ceartă de familie”.

Avea dreptate. În România, lumea preferă să nu se bage. „Nu e treaba mea”, „Sunt problemele lor”, „Așa e la bloc”. Dar eu nu mai puteam. Într-o noapte, după un țipăt mai lung ca niciodată, am ieșit pe hol. Ușa de la 3B era întredeschisă. Am auzit o voce groasă:

— Dacă mai plângi o dată, te las afară!

Am înghețat. Am vrut să bat la ușă, dar mi-au tremurat mâinile. Am făcut un pas înapoi și m-am strecurat înapoi în apartamentul nostru.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Popescu pe scară, cu ochii umflați de plâns. Am prins curaj:
— Vă pot ajuta cu ceva?
Ea a dat din cap că nu și a grăbit pasul.

Am început să vorbesc cu vecinii. Doamna Ionescu de la 2A mi-a spus în șoaptă:
— Seara trecută am auzit cum trântea ușa și urla la copil. Dar cine să se bage? Să ne trezim cu scandal?
— Dar dacă e ceva grav?
— Și ce poți face? Poliția vine, stă cinci minute și pleacă.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Ilinca stând singură pe scări, cu genunchii juliți.
— Ce-ai pățit, puiule?
A ridicat ochii spre mine și a șoptit:
— Tata zice că sunt rea…
Mi-au dat lacrimile.

În acea zi am decis să sun la Protecția Copilului. Mi-au spus că trebuie dovezi clare: poze, filmări, martori. M-am simțit neputincioasă și furioasă. Cum să aduni dovezi când totul se întâmplă după uși închise?

Într-o seară, după ce țipetele au fost mai puternice ca niciodată, am bătut la ușa lor. Domnul Popescu mi-a deschis cu ochii injectați:
— Ce vrei?
— Am auzit… E totul în regulă?
— Nu e treaba ta! Ai grijă la familia ta!
A trântit ușa în fața mea.

Radu m-a certat:
— Vrei să ne trezim cu mașina zgâriată sau cu geamurile sparte? Lasă-i!
Dar eu nu puteam.

Într-o noapte de iarnă, când ningea viscolit și toată lumea era în case, am auzit din nou plânsul Ilincăi. Era altfel decât înainte: disperat, ca un animal rănit. Am ieșit pe hol și am văzut-o pe Ilinca stând desculță în fața ușii de la 3B, tremurând de frig.

Am luat-o în brațe și am dus-o la noi în apartament. Radu s-a speriat:
— Ce faci? O să avem probleme!
Dar nu-mi păsa.

Am sunat din nou la Protecția Copilului și la poliție. De data asta au venit repede. Au găsit-o pe doamna Popescu leșinată în sufragerie și pe domnul Popescu beat criță.

Ilinca a fost dusă la spital pentru investigații. Doamna Popescu a fost internată pentru depresie severă. Domnul Popescu a primit ordin de restricție.

Blocul nostru a fost zguduit din temelii. Vecinii au început să vorbească între ei:
— Cum de n-am făcut nimic până acum?
— Dacă nu intervenea fata asta (adică eu), cine știe ce se întâmpla…

Au trecut luni de atunci. Ilinca locuiește acum la o mătușă din alt oraș. Din când în când primesc o scrisoare desenată de ea: „Mulțumesc că m-ai salvat.”

M-am întrebat adesea: dacă nu ieșeam atunci pe hol, dacă nu luam copilul în brațe… Oare câți copii trăiesc coșmaruri chiar acum, dincolo de pereții subțiri ai blocurilor noastre? Și câți dintre noi alegem să tăcem?

Poate că uneori curajul începe cu o simplă întrebare: „E totul în regulă?” Sau poate că tăcerea noastră doare mai tare decât orice strigăt.

Voi ce ați fi făcut? Cât de mult ar trebui să ne pese de ceea ce se întâmplă dincolo de ușa vecinului?