„Nu pentru ei am cumpărat casa!” Povestea mea despre cum rudele s-au mutat la noi și nu au mai plecat niciodată
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun hainele copiilor de pe canapeaua din sufragerie, unde dormeau, ca de obicei, părinții lui Vlad.
El m-a privit lung, cu ochii obosiți și resemnați. — Ce vrei să fac? Sunt ai mei… N-au unde să se ducă acum. Știi bine că tata a rămas fără serviciu și mama nu se descurcă singură.
Mi-am mușcat buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era prima oară când aveam discuția asta. De șase ani, de când ne-am mutat în casa noastră cu etaj din Ploiești, visul meu de familie liniștită s-a transformat într-un coșmar cotidian. Când am cumpărat casa, am simțit că am atins cerul cu mâna. Eu și Vlad, doi tineri îndrăgostiți, proaspăt căsătoriți, cu planuri mari și inimi pline de speranță. Apoi au venit copiii – Ilinca și Radu – și totul părea perfect.
Până într-o zi de toamnă, când Vlad a venit acasă cu părinții lui. — Doar câteva săptămâni, până își găsește tata ceva de muncă, mi-a spus atunci. Am acceptat fără să comentez. Erau părinții lui, oameni buni la suflet, și nu voiam să par egoistă.
Săptămânile s-au transformat în luni. Lunile în ani. Între timp, fratele lui Vlad, Doru, a divorțat și a venit și el „temporar” la noi, cu fiica lui adolescentă, Mara. Casa noastră a devenit un furnicar de oameni, voci și probleme care nu se mai terminau.
Diminețile mele arată așa: mă trezesc la 6 ca să apuc să fac duș înainte să ocupe baia toată lumea. În bucătărie, mama-soacră gătește ciorbă pentru toți, dar nu pot să pun mâna pe nimic fără să aud: — Lasă, mamă, că știu eu mai bine cum îi place lui Vlad! Copiii mei mănâncă pe fugă, printre certurile dintre Doru și Mara despre cine a lăsat vasele nespălate.
Seara, când încercăm să ne strângem în sufragerie la un film sau o poveste cu cei mici, tata-soacră pornește televizorul pe știri și comentează fiecare subiect cu voce tare. Vlad stă retras, mereu obosit după muncă, iar eu mă simt invizibilă în propria casă.
Am încercat să vorbesc cu el de nenumărate ori. — Vlad, nu mai avem intimitate! Copiii nu au camera lor, noi nu avem liniște… Nu putem trăi așa la nesfârșit!
El oftează și dă din umeri: — Ce vrei să fac? Să-i dau afară? Nu pot…
Într-o zi am cedat nervos. Mara venise acasă cu prietenii ei și făceau gălăgie în curte. Ilinca plângea că nu poate dormi la prânz. Am ieșit afară și am țipat: — Ajunge! Asta nu mai e casa mea! Toată lumea s-a oprit și m-a privit ca pe o nebună.
Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mama-soacră a venit la mine în bucătărie: — Nu te supăra, dragă, dar și noi avem necazurile noastre… Dacă nu ne ajutați voi, cine?
Am simțit un nod în gât. Știam că are dreptate într-un fel. Dar cine mă ajută pe mine?
Zilele au trecut la fel de apăsătoare. Copiii mei au început să devină retrași. Ilinca nu vrea să-și aducă prietenele acasă – îi e rușine că stăm „ca la comun”. Radu se plânge că nu are loc să se joace. Eu mă simt tot mai străină în propria viață.
Am început să evit serile acasă. Mă plimb cu copiii prin parc până târziu sau mergem la bibliotecă doar ca să respirăm alt aer. Vlad observă și mă întreabă: — Ce ai? Nu mai vrei să fii cu noi?
— Cu cine „noi”, Vlad? Cu toată lumea asta? Eu vreau doar familia mea!
Într-o seară am avut curajul să-i spun mamei mele ce se întâmplă. A oftat adânc: — Știam că va fi greu când ai ales un băiat atât de legat de familie… Dar trebuie să-ți găsești vocea ta! Altfel te pierzi.
Am încercat să vorbesc din nou cu Vlad. I-am spus că mă gândesc serios să plec cu copiii la mama până se schimbă ceva.
— Nu poți face asta! a ridicat vocea pentru prima dată. O să creadă toți că suntem o familie destrămată!
— Dar suntem deja destrămați! am răspuns eu printre lacrimi.
A doua zi dimineață am făcut bagajele copiilor. Mama-soacră s-a uitat la mine cu ochii mari: — Chiar vrei să ne lași singuri?
— Nu vă las singuri… Doar vreau să-mi regăsesc familia mea.
Am plecat pentru două săptămâni la mama. Vlad venea zilnic să ne vadă și încerca să mă convingă să mă întorc. — O să vorbesc cu ai mei… O să găsim o soluție.
Când m-am întors acasă după două săptămâni, atmosfera era schimbată. Doru își găsise chirie cu Mara. Părinții lui Vlad vorbeau despre posibilitatea de a merge la sora lor din Buzău pentru o perioadă.
Nu știu dacă am făcut bine sau rău plecând atunci. Dar știu că uneori trebuie să-ți aperi spațiul tău ca să poți respira.
Acum casa e din nou liniștită – dar rana rămâne. Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?