„Nu ești destul de bună pentru el!” — Povestea unei fiice care a încercat să-și salveze familia și pe sine

— Nu ești destul de bună pentru el, Ana! Ai auzit ce am spus? Nu vreau să te mai văd cu băiatul ăla!

Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri. Era seara de Crăciun, iar în loc de colinde, casa noastră era plină de reproșuri. Tata stătea la masă, cu privirea în farfurie, mestecând încet sarmalele, ca și cum nu ar fi vrut să fie acolo. Eu aveam 19 ani și simțeam că mă sufoc între pereții aceia, între așteptările lor și dorința mea de a trăi altfel.

— Mamă, te rog, nu mai spune asta. Nu e nimic rău cu Radu. E un băiat bun, muncește, mă iubește…

— Nu mă interesează! Nu are facultate, nu are familie „bună”, nu are nimic! Tu meriți mai mult! Sau… poate nici tu nu meriți mai mult, dacă asta alegi!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata a ridicat privirea spre mine, dar nu a spus nimic. Niciodată nu spunea nimic. Era ca o umbră între mine și mama, mereu prezent, niciodată de partea mea.

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. M-am aruncat pe pat și am plâns până mi-au amorțit obrajii. M-am întrebat de ce nu pot fi niciodată destul pentru ea. De ce orice aș face, orice aș încerca, nu e niciodată bine? De ce dragostea părinților mei vine mereu cu condiții?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafea. S-a uitat la mine cu ochii mici și obosiți.

— Ana, eu vreau doar binele tău. O să-mi mulțumești într-o zi.

— Poate că binele meu nu e același cu binele tău, am șoptit.

A oftat și a ieșit din cameră. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l voi putea dărâma niciodată.

În zilele următoare, am început să mă întâlnesc pe ascuns cu Radu. Ne vedeam în parcul din cartier sau la el acasă, unde mama lui mă primea cu zâmbet larg și mă întreba dacă am mâncat. Era o liniște acolo pe care nu o cunoșteam. Radu mă ținea de mână și îmi spunea că totul va fi bine, dar eu simțeam mereu o teamă în piept: dacă mama avea dreptate? Dacă nu eram destul?

Într-o seară, după ce m-am întors acasă mai târziu decât trebuia, mama m-a așteptat în sufragerie.

— Ai fost la el? Ai fost la Radu?

Nu am răspuns. Știam că orice aș spune va fi folosit împotriva mea.

— Dacă mai calci pragul casei lui, să nu mai vii acasă! Ai auzit?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Tata s-a ridicat brusc de la masă.

— Las-o în pace, Maria! Las-o să trăiască!

A fost prima dată când tata a ridicat vocea pentru mine. Mama s-a uitat la el ca la un străin.

— Tu să taci! Din cauza ta e așa! Tu n-ai știut niciodată să pui piciorul în prag!

Tata a ieșit din cameră fără să spună altceva. Am rămas singură cu mama și cu furia ei.

În noaptea aceea am făcut bagajul. Am pus câteva haine într-un rucsac și am plecat la Radu. Mama nu m-a oprit. Nici tata. Am simțit că nu mai am familie.

Viața cu Radu nu a fost ușoară. Stăteam într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. El lucra la un service auto, eu încercam să termin facultatea și să lucrez part-time la o librărie. Eram mereu obosită, mereu îngrijorată că nu avem bani de chirie sau de mâncare. Dar eram împreună și credeam că asta contează.

După câteva luni, mama m-a sunat. Vocea ei era rece:

— Să nu te gândești că te mai primești înapoi dacă te răzgândești! Ai făcut alegerea ta!

Am simțit un gol imens în piept. Am plâns toată noaptea pe umărul lui Radu.

Au trecut doi ani. Am terminat facultatea cu greu, muncind nopți întregi la proiecte și ziua la librărie. Radu a fost mereu lângă mine, dar între noi s-a strecurat o oboseală grea. Certurile au început să apară: despre bani, despre viitor, despre faptul că eu voiam mai mult și el era mulțumit cu puțin.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Radu a venit acasă târziu și mi-a spus că vrea o pauză.

— Ana… poate ai dreptate… Poate tu meriți mai mult decât pot eu să-ți ofer.

M-am prăbușit pe podea și am plâns ca atunci când eram copil. M-am simțit din nou singură pe lume.

Am încercat să-mi sun mama. Nu mi-a răspuns. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Ai grijă de tine.”

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din nou. Am găsit un job mai bun la o editură mică din București. Mi-am făcut prieteni noi, oameni care nu mă judecau pentru alegerile mele. Dar rana din sufletul meu a rămas: rana de a nu fi niciodată destul pentru cei pe care îi iubeam cel mai mult.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la mama. Scrisul ei tremurat spunea doar atât: „Îmi pare rău.”

Am plâns mult citind acele două cuvinte. Nu știu dacă vreodată vom putea repara tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că am dreptul să fiu fericită chiar dacă nu sunt „destul” pentru alții.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să fim acceptați? Cât ne costă să fim noi înșine? Poate că adevărata curaj este să spui „ajunge” chiar și atunci când doare cel mai tare.