„Casa bunicii e a ta acum, ai grijă de ea!” – Povara unei moșteniri care mi-a schimbat viața

— Nu ai înțeles? Casa bunicii e a ta acum, Irina! Trebuie să ai grijă de ea, nu poți s-o lași să se dărâme!
Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă și plină de reproșuri, în timp ce eu stăteam pe marginea patului, cu privirea pierdută în gol. Tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândurile împrăștiate. Nu aveam chef de discuții, dar știam că nu pot evita subiectul la nesfârșit.

— Mamă, nu înțelegi că nu am timp? Abia mă descurc cu chiria aici, la Cluj. Cum să mă ocup și de casa din sat? Cine să facă naveta? Cine să repare acoperișul care curge?

Mama a oftat adânc, iar pentru o clipă am simțit că și ea e la fel de obosită ca mine. Dar apoi a continuat, cu vocea aceea pe care o folosea când voia să mă facă să mă simt vinovată:

— Bunica ta a muncit toată viața pentru casa aia. A crescut acolo patru copii. A trecut prin foamete, prin frig, prin toate nenorocirile. Și acum tu vrei s-o lași să se ducă de râpă?

Am închis ochii și am inspirat adânc. În mintea mea se derulau imagini cu bunica: cum mă aștepta în prag cu plăcinte calde, cum îmi spunea povești la gura sobei, cum îmi mângâia părul când plângeam. Dar casa… casa era altceva. Era bătrână, cu pereți crăpați și acoperișul găurit. Era plină de amintiri, dar și de mucegai și frig.

— Irina, trebuie să vii acasă weekendul ăsta. Să vezi cu ochii tăi cum arată. Poate atunci o să-ți dai seama ce ai de făcut.

Am acceptat fără tragere de inimă. În trenul spre satul copilăriei mele, mă uitam pe geam la câmpurile înghețate și mă întrebam dacă nu cumva exagerez. Poate că mama are dreptate. Poate că sunt egoistă. Dar apoi mă gândeam la ratele pe care le am de plătit, la jobul stresant din oraș, la relația mea cu Vlad care scârțâia din toate încheieturile.

Când am ajuns în sat, aerul rece m-a izbit în față ca o palmă. Casa bunicii stătea stingheră la marginea drumului, cu gardul scorojit și ferestrele murdare. Am intrat încet, cu inima strânsă. În interior mirosea a vechi și a uitare. Pe masă era încă o față de masă brodată de bunica, iar pe perete atârna icoana veche la care se ruga în fiecare seară.

Mama m-a întâmpinat în prag.

— Vezi? Asta e tot ce a rămas din familia noastră. Dacă tu nu ai grijă, cine?

— Dar ceilalți? De ce eu? De ce nu Radu sau Sorina?

— Radu e plecat în Germania, are familia lui acolo. Sorina abia se descurcă cu copiii și serviciul. Tu… tu ești singura care poate.

Am simțit cum mă sufoc. Mereu eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să repare tot ce se strica în familie. Mereu eu trebuia să fiu adultul.

În zilele următoare am încercat să fac ordine prin casă. Am dat la o parte hainele vechi ale bunicii, am șters praful de pe mobilă, am încercat să aerisesc camerele reci. În fiecare colț găseam câte o amintire: o fotografie îngălbenită cu tata înainte să moară, o scrisoare de dragoste de la bunicul plecat pe front, o păpușă stricată pe care o iubeam când eram mică.

Într-o seară, Vlad m-a sunat.

— Ce faci acolo? Nu mai vii acasă?

— Nu știu… Parcă nu mai știu unde e acasă.

— Irina, nu poți trăi în trecut. Ai viața ta aici. Nu te lăsa prinsă în problemele familiei tale.

M-am enervat.

— Ușor de zis când tu nu ai pierdut niciodată pe nimeni! Pentru tine totul e simplu: tai legătura și gata! Dar eu nu pot!

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă între două lumi: una care mă trage spre trecut și alta care mă împinge spre viitor. Niciuna nu părea a mea.

În weekendul următor au venit și Radu și Sorina. Ne-am adunat toți trei în bucătăria rece a bunicii și am început să ne certăm.

— Eu nu pot să vin decât vara! — a spus Radu.

— Eu n-am bani nici pentru mine! — s-a plâns Sorina.

— Și eu ce să fac? Să-mi dau demisia ca să repar casa asta? — am izbucnit eu.

Mama s-a uitat la noi cu ochii umezi.

— Voi nu vedeți că ne destrămăm ca familie? Casa asta ne ținea împreună…

A urmat o tăcere grea. Fiecare dintre noi era prins în propriile probleme, prea obosit ca să mai lupte pentru ceva ce părea deja pierdut.

În cele din urmă am decis să încercăm să vindem casa. Dar nimeni din sat nu voia să cumpere o ruină veche. Un agent imobiliar din oraș ne-a spus că cel mult o poate da pe nimic unui investitor care vrea terenul pentru un depozit.

M-am întors la Cluj cu sufletul gol. Vlad m-a întâmpinat cu brațele deschise, dar eu nu mai eram aceeași. M-am simțit ruptă între două lumi care nu se mai întâlnesc niciodată: lumea copilăriei mele și lumea adultului care trebuie să supraviețuiască.

Au trecut luni de zile și casa bunicii stă tot acolo, pustie și tristă. Mama mă sună din când în când și mă întreabă dacă am găsit vreo soluție. Radu trimite bani din Germania când își amintește, iar Sorina promite că va veni „cândva”.

Eu încă nu știu ce să fac. Sufăr după trecut, dar nu pot trăi doar din amintiri. Mă întreb dacă merită să sacrifici totul pentru o moștenire care te apasă ca o povară sau dacă e mai bine să renunți și să-ți vezi de viață.

Poate că fiecare familie are casa ei bătrânească pe care nu știe dacă s-o păstreze sau s-o lase în urmă. Dar oare cât valorează o moștenire dacă te face să te pierzi pe tine însuți? Voi ce ați face în locul meu?