Între Mama și Soție: Povestea Unei Inimi Împărțite

— Vlad, iar ai uitat să iei pâine! Ai stat iar la telefon cu mama ta, nu-i așa?

Vocea mea tremura, dar nu mai puteam să țin în mine. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad uita ceva important pentru casă, absorbit de discuțiile interminabile cu doamna Lidia. M-am așezat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu e mare lucru, Irina, pot să mă duc acum, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea. Dar știam că nu despre pâine era vorba. Era despre noi, despre spațiul nostru care se micșora cu fiecare telefon, cu fiecare comparație pe care mama lui o făcea între mine și ea.

M-am căsătorit cu Vlad acum doi ani, într-o zi de mai plină de promisiuni. Am crezut că vom construi împreună un cămin cald, dar încă din primele luni am simțit că nu suntem niciodată doar noi doi. Doamna Lidia era mereu prezentă: la telefon dimineața, la prânz și seara, cu sfaturi despre orice — de la cum să gătesc ciorba până la cum să spăl rufele. La început am încercat să fiu politicoasă.

— Mulțumesc, doamnă Lidia, știu rețeta de la mama mea, îi spuneam zâmbind forțat.

Dar ea insista:

— Lasă, mamă, că știu eu mai bine cum îi place lui Vlad. Așa i-am făcut toată viața.

Vlad zâmbea stânjenit și dădea din umeri. Nu lua niciodată apărarea nimănui. Îi era teamă să nu supere pe cineva. Dar eu simțeam cum mă sufoc. Într-o seară, după ce am închis telefonul cu mama lui Vlad — care tocmai îmi explicase pentru a zecea oară cum se calcă o cămașă — am izbucnit:

— Vlad, tu ești bărbat sau băiatul mamei tale?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— E singură, Irina. Tata a murit devreme. Eu sunt tot ce are.

Am înțeles atunci cât de greu îi era să se rupă de trecut. Dar eu? Eu unde eram în povestea asta? În fiecare zi simțeam că mă pierd puțin câte puțin. Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Poate că un copil ne va apropia.

Dar nu a fost așa. Doamna Lidia a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În primele zile după naștere, nu aveam voie să țin copilul prea mult în brațe — „se învață prost”, spunea ea. Mâncarea pe care o făceam era mereu prea sărată sau prea fadă. Vlad era prins între noi ca într-o menghină.

Într-o seară, când fetița noastră plângea și eu eram epuizată, am auzit-o pe doamna Lidia spunându-i lui Vlad în bucătărie:

— Săracul de tine, mamă… Nu ți-e ușor cu Irina asta.

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am intrat peste ei și am spus:

— Dacă nu sunt destul de bună pentru familia asta, spuneți-mi!

Vlad s-a ridicat brusc:

— Irina! Nu mai face scandal!

Am ieșit din bucătărie cu lacrimile șiroind pe obraji. În acea noapte am dormit cu fetița în brațe și m-am gândit serios să plec la mama mea. Dar dimineața m-am trezit și am privit-o pe micuța Ana dormind liniștită. Nu puteam să fug. Trebuia să lupt pentru familia mea.

Am început să vorbesc mai deschis cu Vlad. I-am spus cât de mult mă doare lipsa lui de implicare și faptul că nu pune limite între noi și mama lui. La început s-a supărat:

— Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu! Vreau doar să fim NOI o familie! Să avem spațiul nostru! Să nu mai simt că trebuie să mă justific pentru orice!

A fost greu. Au urmat luni de discuții tensionate, certuri și împăcări. Doamna Lidia a început să simtă că pierde controlul și a devenit tot mai critică. Într-o zi, după ce i-am spus politicos că vreau să gătesc singură pentru familia mea, mi-a aruncat priviri tăioase și a plecat trântind ușa.

Vlad a venit acasă abătut:

— Mama plânge… Zice că nu o mai vrei aici.

— Vlad, eu vreau liniște! Vreau să ne creștem copilul așa cum simțim noi! Nu vreau să-ți pierzi mama, dar nici eu nu vreau să mă pierd pe mine!

A fost pentru prima dată când Vlad m-a privit cu adevărat în ochi. A stat mult timp pe gânduri și apoi mi-a spus:

— Ai dreptate… Trebuie să găsim o cale.

A doua zi s-a dus la mama lui și i-a explicat că avem nevoie de intimitate ca familie tânără. Doamna Lidia s-a supărat tare și nu ne-a vorbit două săptămâni. Dar încet-încet lucrurile s-au mai așezat. Acum vine doar în vizită și încearcă să nu se mai bage peste tot.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când mă simt vinovată că am pus limite sau când Vlad pare trist după ce vorbește cu mama lui. Dar am învățat că dacă nu lupt pentru familia mea, nimeni altcineva nu o va face.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe responsabilitatea față de propria familie? Oare câte femei din România trăiesc același conflict tăcut? Poate că doar vorbind despre asta putem găsi împreună răspunsuri…