Nunta mea fără mama vitregă – O poveste despre iertare, alegeri și familie

— Cum ai putut să faci asta? Cum să nu o inviți pe Adriana la nuntă? vocea tatălui meu, Ion, răsuna în toată casa, spartă de furie și dezamăgire. Eram în camera mea, cu rochia de mireasă atârnată pe umeraș, visând la ziua cea mare, când ușa s-a izbit de perete și tata a intrat ca o furtună.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau pe telefon, unde tocmai scrisesem lista finală de invitați. Am ridicat privirea spre el, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Tata, te rog… Nu vreau scandal acum. E nunta mea. Vreau să fie liniște, am spus încet, dar vocea mi s-a frânt la final.

— Liniște? Cum să fie liniște când tu o excluzi pe femeia care m-a ajutat să te cresc? Pe Adriana? Ai uitat tot ce a făcut pentru tine?

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Nu uitasem. Dar nici nu puteam uita cum, ani la rând, m-am simțit ca o străină în propria casă. Mama mea biologică, Maria, plecase când aveam doar șapte ani. Tata s-a recăsătorit repede cu Adriana, o femeie rece și distantă, care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

— Tata, nu pot să uit cum mă făcea să mă simt… mereu în plus. Mereu ca o povară. Știi bine că nu m-a vrut niciodată aici.

El a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului.

— Poate că n-a fost ușor pentru nimeni. Dar acum ești adult. Trebuie să treci peste.

Am tăcut. În mintea mea se derulau scene din copilărie: zilele când Adriana mă certa pentru orice fleac, serile când tata era prea obosit ca să mă asculte, vacanțele în care eram lăsată acasă pentru că „nu era loc pentru toți”.

— Știi ce mi-a spus mama când a plecat? am întrebat brusc, fără să-mi dau seama că gândurile mi-au scăpat pe gură. Mi-a spus să fiu puternică și să nu las pe nimeni să-mi spună cine sunt sau ce merit.

Tata a rămas tăcut. Pentru prima dată, părea că nu are răspuns.

— Vreau ca nunta mea să fie despre mine și despre Vlad, nu despre compromisuri și aparențe. Nu vreau să mă prefac că totul e bine când nu e.

A dat din cap încet, dar ochii lui erau plini de reproș.

— O să regreți, Irina. Familia e familie, oricât de greu ar fi.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu inima bătând nebunește și cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Tata nu-mi mai răspundea la telefon. Adriana îi trimitea mesaje pasiv-agresive lui Vlad: „Sper că știi în ce te bagi.” Fratele meu vitreg, Radu, m-a sunat plângând:

— Irina, te rog… Tata e distrus. Nu poți face o excepție?

Am simțit că mă sufoc. Toată viața am încercat să-i mulțumesc pe toți: pe tata, pe Adriana, pe Radu… Dar niciodată pe mine însămi.

Într-o seară, am mers la mama mea biologică. Nu ne văzuserăm de luni bune. M-a primit cu brațele deschise și cu ochii umezi de emoție.

— Mamă… Nu știu ce să fac. Simt că orice alegere doare pe cineva.

Ea m-a strâns la piept și mi-a șoptit:

— Ești adult acum. Ai dreptul să-ți alegi familia și fericirea. Nu mai trăi pentru alții.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În ziua nunții, am pășit spre altar cu inima împărțită între vinovăție și speranță. Tata era acolo, dar nu mi-a zâmbit deloc. Adriana lipsea. Radu stătea lângă el, privind în gol.

După ceremonie, tata s-a apropiat de mine.

— Să fii fericită, Irina… Dar să știi că ai rupt ceva ce nu se mai repară ușor.

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi.

— Poate că unele lucruri trebuie lăsate să se rupă ca să putem construi ceva nou…

Au trecut luni până când tata mi-a vorbit din nou. Încet-încet, am început să reconstruim relația noastră pe baze noi: sinceritate și respect pentru alegerile fiecăruia. Cu Adriana nu am mai vorbit niciodată.

Astăzi mă uit înapoi și mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm? Câți avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem propria fericire? Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să te regăsești cu adevărat.