Fiul meu vrea să se căsătorească și să se întoarcă acasă – Ce aleg: liniștea mea sau fericirea lui?

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă opresc din amestecat și mă uit la el. Are ochii aceia serioși, pe care îi cunosc prea bine. E ceva important.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? întreb, încercând să-mi ascund neliniștea. De când a terminat facultatea și s-a angajat la firma de IT, parcă nu mai e copilul meu. E bărbat, dar totuși…

— M-am hotărât. Vreau să mă însor cu Irina. Și… am vrea să locuim aici, cu tine și cu Radu, cel puțin până ne punem pe picioare. Nu avem bani de chirie sau de avans la apartament.

Simt cum mi se strânge inima. Îl iubesc pe Vlad, îl iubesc și pe Radu, dar apartamentul nostru cu două camere abia ne ajunge pentru trei oameni. Cum ar fi să fim patru? Și încă o fată străină, cu obiceiurile ei, cu visele ei…

— Vlad, nu știu dacă e o idee bună…

El oftează și se uită la mine cu reproș.

— Mamă, tu mereu ai spus că familia trebuie să fie unită. Irina nu are unde să stea, părinții ei sunt din provincie. Noi nu avem altă soluție.

Radu, fratele mai mic, intră în bucătărie cu căștile pe urechi. Se oprește când vede atmosfera tensionată.

— Ce s-a întâmplat?

— Vlad vrea să se căsătorească și să o aducă pe Irina aici, răspund eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Radu ridică din umeri.

— Păi… e casa noastră. Dacă nu ne ajunge spațiul, eu pot dormi în sufragerie.

Mă uit la el și simt un nod în gât. Copiii mei au crescut fără tată, după ce Nicolae ne-a părăsit pentru altă femeie când Vlad avea doar 12 ani. De atunci am tras din greu: două joburi, nopți nedormite, griji fără sfârșit. Tot ce am făcut a fost pentru ei. Dar acum…

Seara, după ce băieții se retrag în camerele lor, rămân singură la masa din bucătărie. Mă uit la peretele scorojit, la mobila veche și mă gândesc: oare am dreptul să spun „nu”? Oare nu merit și eu puțină liniște? Sau trebuie să mă sacrific din nou?

A doua zi, Irina vine la noi. E timidă, dar hotărâtă.

— Doamnă Maria, știu că nu e ușor pentru dumneavoastră. Dar vă promit că voi ajuta cu tot ce pot: la curățenie, la gătit… Nu vreau să vă fiu povară.

O privesc atent. E frumoasă și pare sinceră. Dar îmi amintesc cum era când eram tânără și am venit în București după Nicolae. Cât de greu mi-a fost să mă adaptez…

— Irina, nu e vorba doar de curățenie sau mâncare. E vorba de spațiu, de intimitate…

Vlad intervine:

— Mamă, te rog! Nu vreau să plecăm departe de tine. Dacă nu ne ajuți acum, nu știu ce vom face.

Mă simt prinsă într-o capcană. Dacă îi refuz, poate mă vor urî toată viața. Dacă accept, îmi pierd singurul colț de liniște pe care îl mai am.

În zilele următoare, atmosfera devine tot mai apăsătoare. Radu începe să stea mai mult pe afară, evitând discuțiile. Vlad e tot mai nervos, iar eu nu mai dorm nopțile. Mă gândesc la vecinii care șușotesc pe scară: „Uite-o pe Maria, i-au crescut copiii mari și tot nu scapă de griji!”

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, îl sun pe sora mea, Elena.

— Nu știu ce să fac… Simt că nu mai pot.

Ea oftează la telefon:

— Maria, tu ai făcut destule pentru ei. Poate e timpul să te gândești și la tine.

Dar cum să fac asta? O mamă adevărată nu-și lasă copiii la greu… Sau poate tocmai asta trebuie să fac: să-i las să se descurce singuri?

În weekend vine mama mea în vizită. Se uită la mine lung:

— Dragă mamă, tu ai crescut doi băieți singură. Poate e timpul ca Vlad să-și asume responsabilitatea unui bărbat adevărat: să-și găsească un rost fără să te împovăreze pe tine.

Mă uit la Vlad și la Irina care râd împreună în sufragerie și simt cum mi se rupe sufletul. Îmi doresc ca el să fie fericit, dar nu vreau ca fericirea lui să fie pe spinarea mea.

Într-o noapte mă trezesc plângând în pernă. Îmi amintesc cum visam cândva la o bătrânețe liniștită: o carte bună, o cafea pe balconul micuț… Acum totul pare imposibil.

A doua zi dimineață îi chem pe toți la masă.

— Vlad, Irina… Am nevoie să fiți sinceri cu mine: cât timp credeți că veți sta aici? Aveți un plan clar?

Vlad evită privirea mea.

— Nu știm exact… Poate un an sau doi… până strângem bani.

Radu oftează:

— Poate ar trebui să încercăm să găsim o garsonieră ieftină pentru voi doi. Eu pot rămâne cu mama.

Irina începe să plângă încet:

— Nu vreau să stric relația dintre voi…

Mă ridic de la masă și simt că mă sufoc.

— Nu e vina ta, Irina! Doar că… nu știu dacă mai pot duce totul singură.

Timpul trece și presiunea crește. Într-o zi primesc vestea că firma unde lucrez va face restructurări. Îmi tremură mâinile când citesc emailul: „Poziția dumneavoastră este în pericol.”

Îl sun pe Vlad:

— Vlad, trebuie să vorbim serios despre viitorul vostru. Eu s-ar putea să rămân fără serviciu.

El tace o clipă.

— Mamă… poate ar trebui să ne descurcăm singuri. O să încercăm să găsim ceva de închiriat.

Simt cum mi se ia o piatră de pe inimă și totodată mă apucă un gol imens: oare am făcut bine? Oare nu i-am împins prea devreme spre viață?

Acum stau singură în bucătărie și mă uit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru vechi. M-am sacrificat mereu pentru copiii mei — dar oare până unde trebuie să meargă sacrificiul unei mame? Voi ce ați fi făcut în locul meu?