După șaizeci de ani: Dragostea care mi-a dat lumea peste cap

— Nu pot să cred, Maria, după tot ce am trecut împreună, tu chiar vrei să renunți? Glasul lui Ivan răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și lumina palidă care se strecura printre jaluzele. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima bătea atât de tare încât mă temeam că o va auzi.

Aveam șaizeci și trei de ani când l-am pierdut pe Gheorghe, soțul meu. După patruzeci de ani împreună, casa noastră din Ploiești devenise un muzeu al tăcerii. Fiecare colț păstra amintirea lui: mirosul de tutun din birou, halatul agățat neatins pe cuier, fotografia noastră de la mare, cu zâmbete largi și părul meu încă negru. Copiii, Raluca și Mihai, erau departe – Raluca la Cluj cu familia ei, Mihai emigrat în Italia. Mă sunau rar, iar vizitele erau scurte și pline de graba vieții lor.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în grădina blocului, l-am întâlnit pe Ivan la piață. Era nou în cartier, venit din Buzău după ce și el își pierduse soția. M-a ajutat să car sacoșele grele și am schimbat câteva vorbe despre prețul cartofilor și vremea capricioasă. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am început să ne vedem tot mai des. Plimbări prin parc, seri cu ceai și povești despre tinerețea noastră. Îmi plăcea felul în care mă asculta, cum îmi aducea flori fără motiv și cum râdea la glumele mele vechi.

Când i-am spus Ralucăi despre Ivan, a tăcut lung la telefon. — Mamă, nu e prea devreme? Nu ți-e teamă că lumea o să vorbească? Am simțit un nod în gât. Lumea deja vorbea – vecina de la trei mă privea lung când mă vedea ieșind cu Ivan. Dar pentru prima dată după mult timp, nu-mi păsa.

Într-o seară ploioasă, Ivan m-a invitat la el acasă. Mi-a gătit ciorbă de perișoare și a pus muzică veche la pick-up. Am dansat stângaci printre scaune, iar când m-a sărutat, am simțit că trăiesc din nou. Am început să petrecem tot mai mult timp împreună. Îmi aducea medicamente când eram răcită, mergeam împreună la biserică duminica și făceam planuri pentru o excursie la munte.

Dar fericirea mea a fost scurtă. Într-o zi, am găsit în sertarul lui o scrisoare veche, cu numele unei femei – Elena. Curiozitatea m-a împins să citesc. Era scrisă cu ani în urmă, dar cuvintele erau clare: „Ivan, nu pot să-ți mai ascund adevărul. Fata noastră are nevoie de tine.” Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Ivan avea o fiică despre care nu mi-a spus niciodată.

Când l-am confruntat, a tăcut mult timp. — Maria, am vrut să-ți spun… dar mi-a fost teamă că o să mă judeci. Am avut o relație înainte să o cunosc pe soția mea. N-am știut niciodată sigur dacă fata e a mea… dar acum câteva luni m-a căutat. Are nevoie de ajutor.

Am simțit furie, trădare și rușine. Cum putea să-mi ascundă așa ceva? Toate serile noastre împreună păreau acum minciuni. M-am izolat zile întregi, evitându-l pe Ivan și refuzând apelurile lui Raluca care voia să știe ce s-a întâmplat.

Într-o dimineață, Ivan a venit la ușa mea cu ochii roșii de nesomn.
— Maria, nu vreau să te pierd. Știu că am greșit. Dar nu vreau să trăiesc cu regretul că n-am încercat să repar lucrurile.

Am plâns împreună pe canapea, ca doi copii speriați de furtună. Mi-a povestit totul: despre Elena, despre fata care acum avea treizeci de ani și era bolnavă. Avea nevoie de sprijin financiar pentru o operație costisitoare.

Am simțit milă pentru el, dar și pentru mine. Toată viața am fost femeia care a pus familia pe primul loc, care a iertat greșeli mici și mari pentru liniștea casei. Dar acum? Meritam eu să fiu din nou rănită?

Raluca a venit într-o zi pe neanunțate.
— Mamă, nu poți să-ți petreci bătrânețea singură doar pentru că ți-e frică să fii rănită din nou. Toți avem secrete… Important e dacă poți ierta și merge mai departe.

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut femeia puternică pe care am crescut-o eu. Poate că era timpul să fiu puternică pentru mine însămi.

Am decis să-l ajut pe Ivan să-și cunoască fiica și să-i fie alături. Am mers împreună la spitalul din București unde era internată fata lui. Am simțit teamă și nesiguranță, dar și o liniște ciudată – ca și cum făceam ceva bun nu doar pentru el, ci și pentru mine.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Poate că inima mea nu va mai fi niciodată întreagă ca înainte. Dar știu că am ales să iubesc din nou, chiar dacă asta înseamnă să risc totul.

Oare merită să iertăm atunci când suntem răniți a doua oară? Sau e mai bine să ne protejăm inima cu orice preț? Voi ce ați face în locul meu?