„Mama, chiar eşti tu?” – Povestea unui băiat care şi-a regăsit mama la o nuntă ce i-a schimbat destinul

— Cine eşti tu şi ce cauţi aici? vocea bărbatului în costum mi-a tăiat respiraţia. Mă uitam la mesele pline cu sarmale, friptură şi prăjituri, cu ochii mari şi stomacul gol. Eram doar un băiat de 14 ani, cu hainele rupte şi mâinile îngheţate, intrat pe furiş la o nuntă fastuoasă dintr-un hotel din centrul Bucureştiului. Nu ştiam nici măcar cine se căsătoreşte, dar mirosul de mâncare caldă mă trăsese ca un magnet.

— Îmi pare rău… am şoptit, încercând să mă strecor spre ieşire. Dar atunci am văzut-o. O femeie în rochie albastră, cu părul prins într-un coc elegant, s-a apropiat de mine. Avea ochii verzi, la fel ca ai mei. Pentru o clipă, timpul s-a oprit.

— Mihai? a rostit ea încet, ca şi cum ar fi văzut o fantomă. — Nu se poate…

Am simţit cum îmi tremură genunchii. Numele meu, spus de o străină, dar cu atâta emoţie… Am vrut să fug, dar nu puteam. Oamenii din jur se uitau deja ciudat la noi.

— Doamnă, îl cunoaşteţi? a întrebat bărbatul în costum.

Ea a dat din cap încet, cu lacrimi în ochi. — Da… e fiul meu.

Toată sala a amuţit. Muzica s-a oprit pentru câteva secunde. Mireasa, care stătea la braţul unui bărbat tânăr şi arătos, s-a uitat şocată la noi.

Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat în următoarele minute. Am fost tras într-o cameră laterală, unde femeia aceea – mama mea? – m-a luat în braţe şi a început să plângă. Eu nu ştiam dacă să plâng sau să ţip.

— De ce m-ai lăsat? am întrebat printre sughiţuri.

Ea a oftat adânc. — Mihai, eram doar o fată speriată când te-am născut. Părinţii mei nu au vrut să audă de tine. M-au trimis la mătuşa ta în provincie şi mi-au spus că e mai bine să te dau spre adopţie… Am regretat în fiecare zi.

— Şi acum? De ce eşti aici? Cine e mireasa?

— E sora ta vitregă… Eu m-am recăsătorit acum 10 ani. Nici nu ştiam dacă mai trăieşti sau unde eşti…

Am simţit cum totul se prăbuşeşte peste mine. Aveam o soră? O mamă care mă abandonase? Un tată vitreg despre care nu ştiam nimic?

— De ce nu m-ai căutat niciodată? am întrebat-o cu voce tremurândă.

— Am încercat… dar dosarele au fost sigilate. Am sperat mereu că într-o zi te voi revedea.

În acel moment, uşa s-a deschis brusc şi a intrat un bărbat robust, cu privirea dură.

— Ce se întâmplă aici? Cine e băiatul ăsta?

— E fiul meu… al nostru, a spus mama încet.

Bărbatul a rămas blocat câteva secunde, apoi a izbucnit:

— Nu pot să cred! Tocmai azi, la nunta fiicei mele! Ce vrei de la noi?

M-am ridicat în picioare şi am spus:

— Nu vreau nimic. Vreau doar să ştiu cine sunt.

Mireasa a intrat şi ea în cameră, cu ochii mari de uimire.

— Mama… ce se întâmplă? Cine e băiatul?

Mama a început să plângă din nou şi i-a spus totul: cum m-a născut pe ascuns, cum a fost forţată să mă dea spre adopţie, cum nu a încetat niciodată să se gândească la mine.

Sora mea vitregă s-a uitat la mine cu milă şi curiozitate.

— Deci… eşti fratele meu?

Am dat din cap încet. Nu ştiam ce să simt: furie, bucurie sau doar un gol imens în suflet.

Restul serii a fost un haos. Unii invitaţi şuşoteau pe la mese, alţii mă priveau ca pe un intrus. Mama nu s-a mai dezlipit de lângă mine. Mi-a adus o farfurie cu mâncare caldă şi m-a întrebat dacă vreau să rămân peste noapte.

— Nu ştiu… am spus sincer. Nu ştiu dacă pot avea încredere în tine după tot ce s-a întâmplat.

Ea a oftat din nou şi mi-a luat mâna.

— Ştiu că nu pot schimba trecutul, Mihai. Dar vreau să-ţi fiu mamă acum, dacă mă laşi.

Am stat mult timp pe gânduri. În noaptea aceea am dormit într-o cameră de hotel pentru prima dată în viaţa mea. Dimineaţa m-am trezit cu soarele pe faţă şi miros de cafea proaspătă. Mama era acolo, aşteptându-mă cu ochii roşii de nesomn.

— Poate vrei să vii acasă la noi… Sora ta vrea să te cunoască mai bine. Şi tatăl ei… va trebui să se obişnuiască cu ideea.

Am acceptat ezitant. S-au scurs luni până când am început să mă simt parte din familie. Tatăl vitreg era rece şi distant, iar sora mea încerca să mă apropie cu poveşti din copilăria ei fericită – copilărie pe care eu nu am avut-o niciodată.

Au fost multe certuri în casă. Mama încerca să împace pe toată lumea, dar uneori izbucnea în plâns când vedea cât de greu ne era tuturor să ne adaptăm.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tatăl vitreg care nu mă accepta deloc, am ieşit pe balcon şi m-am uitat la luminile oraşului.

Oare sângele chiar e mai gros decât apa? Oare poţi ierta cu adevărat pe cineva care te-a abandonat? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?