Vândută ca o marfă: Minunea din Munții Apuseni – Lupta mea pentru demnitate și adevăr

— Nu mai avem ce face cu tine, Ilinca! Ești o povară! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de lemn ars. Tata nu spunea nimic, doar își strângea pumnii pe genunchi, privind în gol. Aveam douăzeci și doi de ani și simțeam că nu mai am niciun rost în casa în care crescusem. Fratele meu, Radu, mă privea cu dispreț, ca și cum aș fi fost o haină veche aruncată pe un scaun.

În acea seară, am aflat că mă vor trimite la o familie dintr-un sat din Munții Apuseni, să am grijă de o bătrână bolnavă. „Acolo poate vei fi de folos la ceva”, a spus mama, fără să mă privească în ochi. Nu era o propunere, era o sentință. M-au vândut pentru câteva mii de lei, bani de care aveau nevoie pentru a-l ajuta pe Radu să-și deschidă un atelier auto.

Drumul spre satul acela, Izvorul Rece, a fost lung și tăcut. Mă uitam pe geam la pădurea care se întindea ca un zid între mine și lumea pe care o știam. Când am ajuns, bătrâna pentru care trebuia să am grijă m-a privit cu ochi goi. „Nu-mi trebuie fată străină aici”, a mormăit ea. Dar nu aveam unde să mă duc.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Mă trezeam la cinci dimineața, făceam focul, spălam rufe în lighean, găteam și curățam casa. Bătrâna mă certa pentru orice: „Nu știi să faci nimic! Ești leneșă!” Seara plângeam în tăcere, ascunsă sub pătură, simțind că mă sting încet.

Într-o zi, când ieșeam cu găleata la fântână, l-am văzut pe Dorel. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul încâlcit și hainele ponosite. Copiii din sat aruncau cu pietre după el și îi strigau „nebunul satului”. Dar el nu răspundea niciodată. În ziua aceea, mi-a zâmbit timid și mi-a spus: „Ai nevoie de ajutor?”

Am dat din cap că nu, dar el a venit oricum lângă mine și m-a ajutat să ridic găleata grea. „Nu-i lăsa să te calce în picioare”, mi-a șoptit. Am izbucnit în plâns. Era prima dată când cineva îmi vorbea cu blândețe după mult timp.

De atunci, Dorel a început să mă viziteze aproape zilnic. Îmi aducea mere din livada lui sau flori sălbatice. Îmi povestea despre pădure, despre cum animalele nu judecă niciodată și despre cum oamenii pot fi mai cruzi decât lupii. „Știi de ce mă cred toți nebun? Pentru că nu le fac jocul. Pentru că nu tac atunci când văd nedreptate.”

Într-o seară, bătrâna a făcut o criză și am chemat salvarea. Am stat cu ea la spital trei zile, fără să dorm aproape deloc. Când s-a întors acasă, era mai blândă cu mine. „Nu ești ca ceilalți”, mi-a spus într-o dimineață. „Ai răbdare.”

Dar familia mea nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine. Într-o zi am primit un plic: actele de vânzare-cumpărare pentru atelierul lui Radu și o scrisoare scurtă: „Sperăm că te descurci acolo.” Atât.

Am început să mă gândesc serios la viața mea. Ce rost are să trăiesc pentru alții care nu mă vor? Dorel m-a învățat să cioplesc lemnul. Seara stăteam la el în șopron și făceam linguri sau mici sculpturi pe care le vindeam la piață. Pentru prima dată simțeam că pot face ceva cu mâinile mele.

Într-o zi, mama a venit la mine în sat. Era supărată: „Radu are probleme cu banii. Poți să-i trimiți ceva?” Am simțit cum mi se strânge inima. „Nu pot”, i-am spus. „Acum banii mei sunt pentru mine.” S-a uitat la mine ca la un străin.

Au trecut luni de zile. Bătrâna a murit liniștită într-o noapte de iarnă. Am rămas singură în casa ei, dar nu m-am mai simțit pierdută. Dorel venea zilnic și împreună am început să renovăm casa bătrânei. Satul a început să mă privească altfel: „Fata de la oraș s-a descurcat!”

Într-o zi, Radu a venit beat la poarta mea și a început să țipe: „Tu ne-ai ruinat familia! Din cauza ta n-am bani!” Am ieșit afară și i-am spus calm: „Eu nu mai sunt a voastră. Eu sunt a mea.”

Nu știu dacă familia mea va înțelege vreodată cât rău mi-au făcut sau dacă vor regreta vreodată că m-au vândut ca pe o marfă fără suflet. Dar știu că aici, între munți și oameni simpli, am găsit ceva ce nu-mi poate lua nimeni: demnitatea.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem propriul drum? Poate că povestea mea îi va face pe unii să se gândească mai bine înainte să judece sau să abandoneze pe cineva.