„Tată, tu să te ocupi de bani!” – Povestea mea despre cum am ajuns să cer voie pentru fiecare leu în propria familie

— Nu e treaba ta, Maria! Tata știe mai bine cum se gestionează banii, a spus Radu, ridicând vocea și trântind ușa bucătăriei. Am rămas cu mâna pe borcanul de cafea, tremurând. Era a treia oară săptămâna asta când îi ceream bani pentru cumpărături și primeam același răspuns: „Vorbește cu tata.”

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate în ziua în care socrul meu, domnul Ilie, a venit cu ideea „salvatoare”: „Radu, dacă vrei să nu vă pierdeți cu firea cu atâția bani, lasă-mă pe mine să-i țin. Eu am experiență, nu ca tinerii din ziua de azi.”

La început am crezut că e o glumă. Dar Radu, mereu dornic să-și mulțumească tatăl, a acceptat fără să clipească. Dintr-o dată, salariile noastre – ale mele și ale lui – au început să ajungă direct în contul socrului. Eu, care lucram la farmacie de dimineața până seara, nu mai aveam acces nici măcar la banii pentru un deodorant sau un pachet de absorbante.

— Tata, îmi dai și mie 50 de lei să iau niște carne și legume? am întrebat într-o seară, cu vocea stinsă.

— Ce-ai făcut cu banii de ieri? m-a întrebat el, ridicând sprânceana și scotocind în portofelul gros.

— I-am dat pe lapte și pâine…

— Nu trebuie să cheltui atâta. Femeile din ziua de azi nu știu să țină casa! Pe vremea mea, mama ta făcea ciorbă dintr-un os și trei cartofi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar umilința de a cere bani pentru fiecare lucru mărunt, ci și faptul că eram tratată ca o copilă iresponsabilă. Radu nu zicea nimic. Se uita la televizor sau își verifica telefonul.

Într-o zi, la farmacie, colega mea Irina m-a întrebat:

— Maria, tu chiar nu ai niciodată bani la tine? Mereu te văd că-ți notezi ce ai de cumpărat și apoi renunți…

Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să știe nimeni cât de jos ajunsesem. Dar nu m-am putut abține:

— Irina… nu mai am acces la banii mei. Socrul meu îi ține pe toți. Trebuie să-i cer voie pentru orice.

A rămas șocată.

— Dar Radu? Cum acceptă așa ceva?

— Zice că e mai bine așa… că tata lui știe ce face.

În acea seară am încercat să vorbesc cu Radu. Am așteptat până când domnul Ilie s-a dus la culcare.

— Radu, nu mai pot trăi așa. E umilitor! Sunt banii noștri! De ce trebuie să-i cer voie tatălui tău pentru orice?

A oftat și s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Maria, tata ne ajută. Dacă nu era el, poate făceam prostii cu banii. E doar o perioadă…

— O perioadă? De șase luni trăiesc ca o străină în casa mea! Nici măcar nu pot cumpăra o rochie fără să dau explicații!

— Exagerezi…

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, domnul Ilie mi-a lăsat pe masă 20 de lei și un bilet: „Să ajungă pentru două zile.”

Am simțit că explodez. Am luat banii și am plecat la serviciu fără să spun nimic. În drum spre farmacie am trecut pe lângă o bancă. M-am oprit brusc. M-am uitat la cei 20 de lei din palmă și mi-am dat seama că nu mai pot continua așa.

În pauza de masă am sunat-o pe mama:

— Mamă… nu mai pot. M-au făcut sclava lor.

A tăcut câteva secunde.

— Maria, vino acasă la noi câteva zile. Poate Radu își dă seama ce pierde.

Nu știam dacă am curajul să plec. Dar în acea seară, când am ajuns acasă și l-am găsit pe domnul Ilie cotrobăind prin geanta mea „să vadă dacă nu am ascuns bani”, ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Ce faceți acolo? am întrebat tremurând.

— Verific dacă nu ai luat bani fără să spui! Nu-mi place lipsa asta de transparență!

Radu a venit din sufragerie:

— Maria, tata are dreptate! Trebuie să fim corecți!

Atunci am simțit că nu mai pot respira. Mi-am strâns câteva haine într-o sacoșă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Am stat două săptămâni la părinți. Mama m-a susținut, tata era furios pe Radu: „Ce bărbat e ăsta care-și lasă nevasta la mâna altuia?”

Radu m-a sunat abia după o săptămână:

— Maria… hai acasă. Tata promite că va fi mai atent…

— Nu mă întorc până nu avem banii noștri înapoi! Vreau respect!

A tăcut. După încă o săptămână a venit la părinții mei cu ochii roșii:

— Maria… îmi pare rău. Tata a exagerat. Am vorbit cu el… O să-ți dau cardul tău înapoi.

Nu l-am crezut imediat. Dar încet-încet am început să reconstruim ceva din ceea ce pierdusem.

Astăzi încă mă întreb: cum am ajuns să accept atâta umilință? De ce ne lăsăm uneori conduși de alții până uităm cine suntem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?