Ei Se Înfruptă Din Delicatese, Noi Avem Doar Fulgi de Ovăz. Unde-i Dreptatea?

„Iar au venit cu sacoșele pline, mamaie, și nici măcar nu ne-au întrebat dacă vrem ceva!” vocea Ioanei, sora mea mai mică, răsună în bucătăria mică, în timp ce eu încerc să înghit o lingură de terci de ovăz. E trecut de opt seara, iar în camera alăturată se aud râsete stinse și clinchet de tacâmuri pe farfurii scumpe. Mă uit la mama, care încearcă să-și ascundă dezamăgirea sub un zâmbet forțat. „Lasă, mamă, noi suntem bine așa. Nu-i frumos să ne uităm în farfuria altuia.” Dar știu că o doare. Știu că și-ar fi dorit să putem măcar o dată să punem pe masă ceva mai mult decât ovăz și câteva felii de pâine uscată.

Tata oftează și se ridică de la masă. „Mă duc să văd dacă au nevoie de ceva.” Dar știm cu toții că nu se duce pentru ei, ci pentru că nu suportă să stea aici, să ne vadă pe noi privind cu jind spre ușa închisă a verilor noștri, care, de când s-au mutat la noi în casă, au adus cu ei nu doar mirosul de mâncare bună, ci și un zid invizibil între noi.

Îmi amintesc perfect momentul când au venit. Era iarnă, și casa noastră veche din Buzău abia mai ținea de cald. Unchiul Doru, fratele mamei, și-a pierdut apartamentul din București după ce a fost dat afară de la serviciu. „Nu-i nimic, Doru, veniți la noi, cât timp aveți nevoie!” a zis mama, cu bunătatea ei obișnuită. Dar, după doar câteva luni, unchiul și mătușa au reușit să-și găsească de lucru la o firmă privată din oraș, iar viața lor a început să se schimbe. Au început să aducă acasă tot felul de bunătăți: salam de Sibiu, cașcaval, prăjituri de la cofetărie, chiar și fructe exotice. Noi, în schimb, am rămas cu aceleași probleme: salariul mamei de la croitorie, pensia mică a bunicii și banii pe care tata îi mai câștigă din când în când, muncind cu ziua la construcții.

Seara aceea, însă, a fost diferită. Tocmai terminasem de pus masa, când am auzit cheia în ușă. Unchiul și mătușa au intrat, încărcați cu pungi de la supermarket. „Bună seara!” au spus, fără să se uite prea mult la noi. „Bună seara, haideți să mâncăm împreună, am făcut ovăz cu lapte!” am zis, încercând să par vesel. Mătușa a zâmbit strâmb. „Mulțumim, dar noi am adus ceva de la oraș, mâncăm mai târziu.” Și s-au retras în camera lor, lăsându-ne cu senzația că nu suntem suficient de buni nici măcar pentru a împărți o masă.

După ce am strâns masa, Ioana a început să plângă. „De ce nu ne iubesc? De ce nu vor să stea cu noi?” Mama a luat-o în brațe și i-a șoptit: „Nu e vorba de iubire, puiule. Oamenii se schimbă când le merge mai bine. Poate le e rușine cu noi, sau poate doar nu știu cum să se poarte.” Dar eu știam că nu e doar atât. Simțeam în fiecare zi cum distanța dintre noi crește, cum fiecare gest, fiecare privire, fiecare refuz de a sta la masă cu noi ne rănește tot mai tare.

Într-o zi, am prins curaj și am bătut la ușa lor. „Pot să intru?” Unchiul Doru era la birou, cu laptopul deschis. „Sigur, ce s-a întâmplat, Vlad?” „Aș vrea să vă întreb ceva… De ce nu vreți să mâncați cu noi? Ne-ar face plăcere să fim împreună, ca o familie.” Unchiul s-a uitat la mine, apoi și-a coborât privirea. „Vlad, nu e nimic personal. Doar că avem alte obiceiuri, alt program. Nu vrem să vă deranjăm.” Dar am simțit că nu spune adevărul. Am văzut în ochii lui o urmă de jenă, poate chiar de vinovăție.

Sărbătorile au venit și au trecut, fiecare cu mesele lor separate. Noi cu sarmale făcute din resturi de carne, ei cu friptură și vin scump. Într-o seară, am auzit-o pe mama plângând în baie. „Nu mai pot, Doamne, nu mai pot să văd cum copiii mei suferă. De ce trebuie să fie așa? De ce nu putem fi și noi ca ei?” Tata a încercat să o liniștească, dar știam că și el simte aceeași neputință.

Într-o zi, Ioana a venit acasă cu o invitație la ziua unei colege. „Mamă, pot să merg? Toți copiii vor aduce cadouri.” Mama a oftat. „Nu avem bani de cadou, puiule. Poate la anul…” Ioana a plecat în camera ei, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Am luat din pușculița mea câțiva lei și i-am dat mamei. „Ia-i, te rog. Să nu mai plângă Ioana.” Mama m-a strâns în brațe și a plâns din nou, de data asta de recunoștință și de durere.

Într-o seară, când toți erau acasă, am adunat curaj și am propus să facem o masă comună, să fim cu toții împreună, măcar o dată. „Hai să fim ca o familie adevărată, să mâncăm împreună, să povestim.” Mătușa a zâmbit politicos, dar a refuzat. „Poate altă dată, Vlad. Suntem obosiți.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De ce nu putem fi egali? De ce trebuie să existe mereu această diferență între noi, chiar dacă locuim sub același acoperiș?

Într-o noapte, am ieșit pe balcon și am privit stelele. M-am întrebat dacă undeva, acolo sus, există cineva care să ne audă, să ne înțeleagă. „Oare chiar contează ce avem în farfurie, sau contează cu cine împărțim masa?”

Poate că nu vom avea niciodată delicatese pe masă, dar avem unul pe altul. Dar, sincer, cât timp poți trăi doar cu speranța? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să treceți peste această nedreptate care pare să nu se mai termine?