Prietenii nu sunt mereu ceea ce par: O conversație ascunsă care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că iar ne invită la cabana aia amărâtă, a zis Vlad, prietenul meu din copilărie, cu o voce pe care nu i-o cunoșteam. Stăteam cu telefonul la ureche, încă zâmbind după ce îi propusesem să vină cu soția lui, Irina, la grătarul de sâmbătă. Nu știam că nu închisese apelul. Mă pregăteam să pun telefonul jos, când am auzit-o pe Irina râzând: — Lasă, Vlad, că nu murim dacă mergem. Poate ne alegem și noi cu ceva bun de mâncare, că la cât de zgârciți sunt, mă mir că nu ne pun să venim cu carnea de acasă.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Am rămas nemișcat, cu telefonul lipit de ureche, ascultând cum cei pe care îi consideram cei mai buni prieteni ai mei râdeau de familia mea, de casa mea, de tot ce eram. — Și să vezi ce o să ne plictisim cu părinții lui, a continuat Vlad. Mama lui nu știe să vorbească decât despre cât de greu i-a fost la fabrică, iar taică-su… să fim serioși, nu știe nici să aprindă un foc de tabără fără să se facă de râs. Irina a râs iar, mai tare. — Și să nu uităm de sora lui, cu glumele ei proaste. Parcă e din alt film, nu știu cum de nu și-a găsit încă pe cineva, la cât de ciudată e.

Am închis telefonul cu mâna tremurândă. M-am uitat în jurul meu, la bucătăria mică, la masa pe care mama tocmai pusese o farfurie cu prăjituri, la tata care citea ziarul, la sora mea care repeta la pian. Toți erau acolo, în lumea lor, fără să știe că, în ochii celor pe care îi primeam cu atâta drag, nu eram decât o familie de care să râzi pe la spate.

M-am dus în camera mea și am stat pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam trădat, umilit, furios. Cum să le spun alor mei? Cum să le spun că oamenii pe care îi consideram familie râdeau de noi, că tot ce făcuseră părinții mei pentru a ne primi cu inima deschisă era luat în derâdere?

Seara, la cină, mama m-a întrebat cu zâmbetul ei cald: — Ai vorbit cu Vlad? Vin sâmbătă? Am ezitat o clipă, apoi am mințit: — Da, vin. Au zis că abia așteaptă. Tata a ridicat privirea din ziar și a zâmbit. — Mă bucur. E bine să ai prieteni buni, să nu-i pierzi niciodată. Am simțit un nod în gât. Dacă ar fi știut adevărul…

Toată săptămâna am fost ca pe ace. Nu mai dormeam, nu mai aveam chef de nimic. Mă tot gândeam dacă să le spun sau nu. Sâmbătă dimineață, când Vlad și Irina au ajuns la cabană, am încercat să mă port normal. Vlad m-a bătut pe umăr, zâmbind larg: — Salut, frate! Ce faci, e gata grătarul? Irina a sărutat-o pe mama pe obraz, prefăcându-se încântată. — Vai, ce frumos ați aranjat totul! Parcă e dintr-o revistă, a zis ea, deși știam exact ce credea cu adevărat.

Pe tot parcursul zilei, am privit fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare glumă cu suspiciune. Parcă vedeam totul printr-o lentilă murdară. Când tata a încercat să aprindă focul și s-a chinuit cu chibriturile, Vlad a râs și a zis: — Hai, dom’ Costel, să nu ne lăsați fără friptură! Irina a făcut cu ochiul spre Vlad, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Sora mea a încercat să destindă atmosfera cu o glumă, dar Irina a oftat teatral și a schimbat subiectul. Mama, ca de obicei, a povestit despre anii grei de la fabrică, iar Vlad a dat din cap, prefăcându-se interesat.

După masă, am ieșit cu Vlad la o plimbare prin pădure. Nu mai puteam să țin în mine. — Vlad, pot să te întreb ceva? El s-a uitat la mine, mirat. — Sigur, ce-i? — De ce vii aici dacă nu-ți place? De ce te prefaci că suntem prieteni? S-a oprit, privindu-mă lung. — Ce vrei să spui? — Am auzit ce ai spus după ce am închis telefonul. Am auzit tot. Fața lui s-a schimbat, a devenit palid. — Nu… nu e ce crezi… — Ba e exact ce cred. De ce ai râs de familia mea? De ce ai râs de mine? Vlad a oftat, evitându-mi privirea. — Nu știu… uneori mai glumim și noi… Nu am vrut să te rănesc. — Dar m-ai rănit. Și nu doar pe mine. Dacă ar ști ai mei ce crezi cu adevărat, nu te-ar mai primi niciodată aici.

A tăcut. Am simțit că nu mai am ce să spun. Am mers înapoi spre cabană în tăcere. Seara, când au plecat, mama m-a întrebat: — Ce s-a întâmplat între tine și Vlad? Nu mai sunteți ca înainte. Am privit-o în ochi și am simțit că nu pot să-i spun adevărul. — Nimic, mamă. Doar că uneori oamenii nu sunt ceea ce par.

Au trecut săptămâni de atunci. Vlad nu m-a mai sunat. Irina nu mi-a mai scris niciun mesaj. Mă simt mai singur, dar parcă și mai liber. Am început să petrec mai mult timp cu familia mea, să-i ascult cu adevărat, să-i apreciez pentru ceea ce sunt, nu pentru cum îi văd alții. Am învățat că prietenia nu înseamnă doar râsete și ieșiri la grătar, ci respect, sinceritate și loialitate.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim înconjurați de oameni care ne zâmbesc în față și ne judecă pe la spate? Cât de mult contează părerea altora, când ai alături o familie care te iubește necondiționat? Poate că adevărații prieteni nu sunt cei care vin la grătar, ci cei care rămân lângă tine atunci când toți ceilalți pleacă. Voi ce ați face dacă ați afla că prietenii voștri râd de voi pe la spate?