În holul rece, cu doi copii: Noaptea care mi-a schimbat viața

— Mami, de ce nu mergem acasă? vocea Leilei, tremurată, se lovea de pereții goi ai holului de la parterul blocului. Emir, mai mic, se agăța de piciorul meu, cu ochii mari, umezi, privind spre ușa de la intrare, ca și cum s-ar fi așteptat ca tatăl lui să apară dintr-o clipă în alta. Mă uitam la ceas: era trecut de miezul nopții. În spatele nostru, ușa apartamentului nostru era încuiată, iar înăuntru, bărbatul care ar fi trebuit să ne protejeze, nu să ne gonească.

Nu știu cum am găsit puterea să ies în acea noapte. Poate a fost palma pe care am primit-o în fața copiilor, poate privirea lor speriată, sau poate doar faptul că nu mai puteam respira în propria mea casă. Am luat doar câteva haine, două jucării și am fugit. Fără să știu unde mă duc, fără să am pe cineva la care să apelez. Am coborât scările în grabă, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan, iar fiecare pas era o eliberare și o condamnare în același timp.

— Hai, Leila, hai, Emir, trebuie să mergem, am șoptit, încercând să-mi ascund lacrimile. Leila m-a privit cu ochii ei mari, întrebători, dar nu a spus nimic. Știa că nu e momentul să pună întrebări.

Am ieșit în stradă, în frigul de februarie, și am început să mergem fără țintă. Nicio lumină nu se aprindea la ferestre, niciun vecin nu ieșea să vadă ce se întâmplă. Am ajuns la scara blocului vecin, unde locuia doamna Maria, o femeie în vârstă care mă ajutase de câteva ori cu copiii. Am sunat la ușă, tremurând. După câteva minute, a deschis, cu fața adormită și mirată.

— Doamnă Maria, vă rog… nu avem unde să mergem, am spus, cu vocea stinsă.

M-a privit lung, apoi a oftat. — Intră, fată dragă, dar să știi că nu vreau probleme. Știi cum e lumea…

Am intrat, iar copiii s-au așezat pe canapea, strânși unul în altul. Doamna Maria ne-a adus ceai cald și o pătură. Am încercat să-i povestesc ce s-a întâmplat, dar cuvintele mi se blocau în gât. Ea dădea din cap, dar simțeam că nu mă ascultă cu adevărat. Era mai preocupată să nu afle vecinii, să nu se facă „de râs”.

— Poate că ai greșit și tu cu ceva, mi-a spus la un moment dat, cu voce joasă. Știi cum sunt bărbații, mai ridică și ei mâna, dar nu trebuie să-ți lași casa pentru asta.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când auzeam asta. Mama mea îmi spusese același lucru, când i-am mărturisit prima dată că soțul meu mă lovește. — Așa sunt bărbații, trebuie să rabzi, pentru copii, îmi spusese atunci. Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să-mi cresc copiii în frică.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Leila a adormit cu capul pe genunchii mei, Emir plângea încet, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Eu priveam tavanul, încercând să-mi imaginez cum va arăta viața noastră de acum înainte. Nu aveam bani, nu aveam unde să merg, nu aveam pe nimeni care să mă ajute cu adevărat. Mă simțeam ca o străină în propria mea viață.

Dimineața, doamna Maria mi-a spus că nu putem rămâne. — Îmi pare rău, dar nu vreau să am probleme cu soțul tău. Știi cum e lumea, vorbește mult. Poate ar fi mai bine să te întorci acasă, să vă împăcați.

Am ieșit din nou pe stradă, cu copiii de mână. Am încercat să sun la sora mea, dar nu mi-a răspuns. Am mers la primărie, să cer ajutor. Funcționara de la ghișeu m-a privit cu răceală. — Nu avem locuri la adăpost. Poate vă ajută cineva din familie. Sau încercați la biserică.

Am mers la biserică. Preotul m-a ascultat, apoi mi-a spus: — Roagă-te, fiică, Dumnezeu nu te lasă. Dar nu pot să te ajut cu cazare. Poate găsești o rudă, o prietenă.

Prietenii mei? Majoritatea s-au îndepărtat de când m-am măritat. Nici nu știam dacă mai pot conta pe cineva. Am încercat să sun la o fostă colegă de liceu, Ana. — Îmi pare rău, Irina, dar soțul meu nu vrea să ne implicăm. Să nu te superi, dar nu pot.

Am simțit că mă prăbușesc. Copiii erau obosiți, flămânzi, iar eu nu știam ce să fac. M-am așezat pe o bancă, în parc, și am început să plâng. Leila s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat. — Nu plânge, mami, o să fie bine, mi-a șoptit. Atunci am simțit că trebuie să lupt, pentru ei, dacă nu pentru mine.

Am mers la poliție. Le-am spus totul, cu vocea tremurândă. Polițistul m-a privit cu neîncredere. — Aveți dovezi? Aveți certificat medico-legal? Dacă nu, nu putem face mare lucru. Poate vă împăcați, pentru copii. Așa e mai bine.

Am ieșit din secție cu inima frântă. Nimeni nu voia să mă ajute. Toți se uitau la mine ca la o vinovată, nu ca la o victimă. Mă întrebam dacă nu cumva chiar eu greșisem, dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmplă. Dar când mă uitam la Leila și Emir, știam că nu pot să mă întorc. Nu mai puteam să-i las să trăiască în frică.

După două zile de rătăcit pe străzi, am găsit un adăpost pentru mame și copii. Era mic, aglomerat, dar era cald și sigur. Acolo am întâlnit alte femei ca mine, cu povești asemănătoare. Am început să vorbim, să ne sprijinim una pe alta. Pentru prima dată, nu m-am mai simțit singură.

Au trecut luni de atunci. Încă lupt, încă mă tem, încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar copiii mei zâmbesc din nou. Leila merge la școală, Emir se joacă fără să se teamă că va auzi țipete sau va vedea pumni. Eu am început să lucrez, să-mi refac viața, pas cu pas.

Uneori, noaptea, mă gândesc la toți cei care au întors capul, care au preferat să nu vadă, să nu audă. Mă întreb: oare câte femei ca mine mai stau în holuri reci, cu copiii lângă ele, așteptând să le deschidă cineva o ușă, să le asculte cineva povestea? Oare cât de greu este să nu judeci, ci să întinzi o mână? Voi ce ați face dacă ați vedea o mamă cu doi copii, plângând în holul blocului, într-o noapte rece?