M-a lăsat pe peron cu o valiză și o inimă frântă… iar apoi am vândut casa în care locuiau fiul și nora mea. Familia mea m-a șters din viața lor.

— Mamă, nu mai are rost să vii cu noi. E mai bine așa, crede-mă, a spus Vlad, fiul meu, cu vocea aceea rece pe care nu o recunoșteam. Mă uitam la el, la ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, și nu înțelegeam cum am ajuns aici. Pe peronul gării din Ploiești, cu valiza la picioare, simțeam că tot ce am construit în viața mea se prăbușește.

— Vlad, te rog… Nu mă lăsa aici. Nu știu unde să mă duc, am șoptit, dar el deja își întorcea privirea spre Andreea, nora mea, care stătea la câțiva pași, cu brațele încrucișate și buzele strânse.

— Ai spus că vrei să fim o familie, dar nu faci decât să ne sufoci, a intervenit Andreea, fără să mă privească. — Avem nevoie de spațiu, de liniște. Nu mai suntem copii.

Mi-am simțit genunchii moi. Am vrut să le spun că nu am pe nimeni altcineva, că după moartea lui Paul, soțul meu, ei au fost tot ce mi-a rămas. Dar cuvintele s-au blocat în gât. Trenul a sosit, și înainte să-mi dau seama, Vlad și Andreea s-au urcat, lăsându-mă singură, cu valiza și cu inima frântă.

Am stat acolo, pe banca rece, minute întregi, privind cum oamenii vin și pleacă, fiecare cu povestea lui. Mă simțeam invizibilă, inutilă. M-am ridicat, am tras valiza după mine și am pornit spre casa veche, singura care îmi mai aparținea. Pe drum, am plâns în hohote, rușinată de lacrimile mele, dar nu mai conta.

Casa era goală, cu pereții plini de amintiri. Aici Vlad a făcut primii pași, aici am sărbătorit fiecare Crăciun, fiecare aniversare. Dar acum, totul era pustiu. Am încercat să-i sun, dar nu mi-au răspuns. Zilele au trecut greu, fiecare oră era o povară. Vecina, doamna Lidia, a venit într-o zi să mă întrebe de ce nu mai vine Vlad pe la mine. I-am spus că e ocupat, dar adevărul era că nu mai voia să mă vadă.

Într-o noapte, după ce am plâns până am adormit, m-am trezit cu o hotărâre ciudată. Dacă nu mai sunt dorită, de ce să păstrez casa asta? De ce să mă agăț de niște ziduri care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni? Am pus anunț la agenție, iar în câteva săptămâni, casa a fost vândută. Cumpărătorii, o familie tânără cu doi copii, păreau fericiți. Am privit cum își aduc lucrurile, cum râd, cum aleargă prin curte. M-a durut, dar am simțit și o eliberare ciudată.

Când Vlad a aflat, m-a sunat furios. — Cum ai putut să faci asta? Era și casa noastră! Unde o să locuim acum?

— Nu v-ați gândit la asta când m-ați lăsat singură, am răspuns, cu voce tremurată. — Ați vrut să fiți pe cont propriu, acum sunteți.

— Nu ai avut dreptul! a țipat Andreea la telefon. — Ne-ai distrus!

Am închis. Mâinile îmi tremurau, dar nu mai aveam lacrimi. Am plecat din oraș, cu puținii bani rămași, și m-am mutat într-o garsonieră mică, la marginea Bucureștiului. Zilele erau tăcute, monotone. Mergeam la piață, citeam, mă uitam pe geam la copiii care se jucau în fața blocului. Uneori, mă întrebam dacă nu am greșit. Dacă nu cumva, în disperarea mea, am făcut un rău ireparabil.

De Crăciun, am încercat să-i sun din nou. Nu mi-au răspuns. Am trimis un mesaj: „Vă iubesc. Îmi pare rău.” Nu am primit niciun răspuns.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe doamna Lidia, care venise la București la fiica ei. — Ce faci, Maria? Cum te descurci?

Am zâmbit trist. — Mă descurc, doamnă Lidia. Așa cum pot.

— Vlad nu te-a căutat?

— Nu. Poate că nu mai are nevoie de mine.

— Of, dragă, copiii nu știu să aprecieze cât au până nu pierd.

Am plecat acasă cu sufletul și mai greu. În fiecare seară, mă uitam la pozele cu Vlad mic, la scrisorile pe care mi le scria de la școală. Îmi aminteam cum mă striga „mami” când se speria de tunete, cum îmi aducea flori de câmp. Unde s-a rupt totul? Când am devenit o povară pentru el?

Timpul a trecut. Am început să mă obișnuiesc cu singurătatea. Uneori, mă gândesc că poate am fost prea dură, că ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea. Alteori, cred că am făcut ce era mai bine pentru mine, că nu meritam să fiu tratată ca un bagaj uitat pe un peron.

Dar noaptea, când liniștea devine apăsătoare, mă întreb: oare am avut dreptul să le iau casa? Oare dragostea de mamă poate justifica orice decizie, chiar și una care rănește? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Poate că nu există răspunsuri simple, dar poate că, împărtășind povestea mea, cineva va înțelege durerea unei mame care a pierdut totul.