Bunica mă obligă să împart apartamentul cu fratele meu. La început am crezut că e o glumă.

— Nu mă voi odihni în pace până nu-l primești pe Vlad în apartamentul tău, a spus bunica, cu vocea ei tremurată, dar hotărâtă. Stătea pe patul din salonul spitalului, cu mâinile subțiri strânse pe cearșaful alb, iar ochii ei, deși obosiți, ardeau de o determinare pe care nu o mai văzusem de ani buni. M-am uitat la ea, apoi la Vlad, care stătea cu capul plecat, jucându-se cu fermoarul de la geaca lui veche. În acel moment, am simțit cum tot aerul din cameră devine greu, apăsător.

Nu era prima dată când bunica încerca să ne împace. De când tata a murit și mama a plecat în Italia, Vlad și cu mine am rămas singuri, fiecare pe drumul lui. Eu am tras tare la facultate, am muncit, am strâns bani și, cu greu, am reușit să-mi cumpăr un apartament micuț în București. Vlad, în schimb, a rămas în orașul nostru natal, Buzău, și a luat-o pe căi greșite: anturaje dubioase, joburi pierdute, datorii. Ne vedeam rar, iar când o făceam, totul se termina cu reproșuri și tăceri apăsătoare.

— Bunico, nu cred că e o idee bună, am încercat să protestez, dar ea m-a oprit dintr-un gest.

— Nu vreau să aud. Sunteți frați. Dacă nu vă ajutați voi, cine s-o facă? Eu nu mai pot, copilul meu. Vlad are nevoie de un nou început. Și tu ai nevoie să-ți amintești ce înseamnă să ai o familie.

Am plecat din spital cu inima grea. În drum spre casă, Vlad a mers în spatele meu, tăcut. Când am ajuns la apartament, am deschis ușa și am simțit că pășesc într-o altă viață. Vlad s-a uitat în jur, a oftat și a spus:

— E drăguț aici. Nu mă așteptam să fie așa curat.

Am ignorat ironia din vocea lui. I-am arătat camera de oaspeți, i-am spus regulile casei și am încercat să-mi văd de treabă. Dar nu puteam să nu simt prezența lui, ca o umbră care nu mă lăsa să respir.

Primele zile au fost un chin. Vlad nu făcea nimic: dormea până târziu, lăsa vasele murdare, fuma pe balcon, deși i-am spus de nenumărate ori că nu suport mirosul de țigară. Îl auzeam noaptea vorbind la telefon, râzând cu prietenii lui, iar dimineața găseam urme de noroi pe covor și resturi de mâncare pe masă. Încercam să nu explodez, dar într-o seară, după ce am găsit frigiderul gol și chiuveta plină, am cedat.

— Vlad, nu mai pot! Nu e hotel aici! Dacă vrei să stai, trebuie să respecți niște reguli. Nu sunt servitoarea ta!

El s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatei, și a ridicat din umeri.

— Ce vrei să fac? Să-ți mulțumesc că mă lași să dorm pe canapeaua ta? Să-ți aduc flori?

— Nu, dar vreau să te comporți ca un adult! Să-ți cauți un job, să contribui la cheltuieli, să nu-mi faci viața un iad!

A tăcut, apoi a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat de ce bunica ținea atât de mult la ideea asta. De ce trebuia să port eu povara asta? De ce Vlad nu putea să-și asume responsabilitatea pentru viața lui?

Zilele au trecut, iar tensiunea dintre noi a crescut. Vlad a început să lipsească nopțile, iar când venea acasă, mirosea a alcool. Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la bancă, cu numele lui pe ea. Datorii. M-am enervat și am sunat-o pe bunica.

— Nu mai pot, bunico! Vlad mă trage în jos. Nu vreau să-mi pierd liniștea pentru el!

Ea a oftat la telefon, iar vocea ei a fost mai blândă ca niciodată:

— Știu că e greu, dar Vlad nu are pe nimeni. Tu ești singura lui familie. Dacă-l lași acum, s-ar putea să nu-și mai revină niciodată.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe canapea. Am adormit plângând, cu gândul la copilăria noastră, când Vlad era mereu cu mine, când râdeam împreună, când ne ascundeam sub masă de frica certurilor părinților. Unde dispăruse fratele meu?

Într-o seară, Vlad a venit acasă mai devreme. Era palid, cu ochii roșii. S-a așezat la masă și a început să plângă. Am rămas blocată, nu-l mai văzusem niciodată așa.

— Iartă-mă, Ana, a spus printre sughițuri. Nu știu ce-i cu mine. Simt că nu mai am niciun rost. Am încercat să mă angajez, dar nimeni nu mă vrea. Mă simt un ratat.

M-am apropiat de el și, pentru prima dată după mult timp, l-am îmbrățișat. Am simțit cum toată furia mea se topește, lăsând loc unei dureri surde, adânci. Am stat așa mult timp, fără să spunem nimic.

A doua zi, am mers împreună la un centru de consiliere. Vlad a început să meargă la terapie, și-a găsit un job part-time la un magazin din cartier. Nu a fost ușor, dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Am început să vorbim mai mult, să gătim împreună, să râdem, chiar dacă uneori ne mai certam. Bunica a murit la scurt timp după aceea, dar știu că a plecat împăcată.

Acum, când mă uit la Vlad, văd din nou fratele meu. Nu e perfect, nici eu nu sunt. Dar suntem familie. Și, poate, asta e tot ce contează.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne-am îndepărtat de cei dragi din cauza orgoliului sau a durerii? Merită să ne pierdem familia pentru liniștea noastră? Sau, poate, tocmai în haosul ăsta găsim adevărata noastră liniște?