Soacra mea vrea o nouă viață, dar eu nu-i dau voie: Confesiunea unui ginere din București

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa, ca o umbră în casa voastră! Glasul soacrei mele, doamna Elena, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era o seară de martie, ploua mărunt, iar eu tocmai ajunsesem acasă după o zi lungă la serviciu. Am rămas cu receptorul la ureche, incapabil să scot un cuvânt. Soția mea, Irina, mă privea întrebător, dar nu i-am putut răspunde decât cu un gest vag.

Elena, mama Irinei, locuia cu noi de aproape șapte ani, de când soțul ei, domnul Petre, murise pe neașteptate. A fost sprijinul nostru, mai ales când s-a născut fiica noastră, Mara. Fără ea, nu știu cum ne-am fi descurcat. Dar, în ultimul an, am simțit că ceva s-a schimbat. Elena era tot mai tăcută, mai absentă, iar uneori o surprindeam privind pe fereastră cu o tristețe apăsătoare.

— Mihai, vreau să plec. Vreau să mă mut la sora mea, la Ploiești. Să încerc să trăiesc și eu, nu doar să exist. Vreau să-mi găsesc un rost, să nu mai fiu doar „mama Irinei” sau „bunica Marei”.

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că nu pot accepta asta? Că fără ea, totul s-ar prăbuși? Irina avea un job solicitant, eu eram mereu pe drumuri, iar Mara avea nevoie de cineva care să o ia de la școală, să-i facă de mâncare, să stea cu ea când noi nu puteam. Dar nu era doar atât. În adâncul sufletului, mă temeam că, dacă Elena pleacă, se destramă și echilibrul nostru fragil, că ne vom pierde liniștea și siguranța.

— Mamă, nu poți să ne lași acum, a intervenit Irina, când i-am povestit. Mara are nevoie de tine, noi avem nevoie de tine! De ce vrei să pleci tocmai acum?

Elena a oftat adânc. — Pentru că nu mai pot. Pentru că simt că nu mai sunt decât o povară. Vreau să simt că trăiesc, nu doar că supraviețuiesc între patru pereți, făcând mâncare și spălând haine. Am 58 de ani, nu sunt încă bătrână. Vreau să merg la teatru, să ies cu prietenele, să mă plimb prin parc fără să mă grăbesc acasă.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Dar noi ce facem fără tine? Cum ne descurcăm? Ai uitat cât de greu ne-a fost înainte să vii la noi? Ai uitat că Mara te iubește ca pe o mamă?

Elena a lăcrimat, dar a rămas fermă. — Nu am uitat nimic, Mihai. Tocmai de aceea am rămas atâția ani. Dar nu mai pot. Vreau să mă regăsesc, să nu mai fiu doar o extensie a voastră.

Seara aceea a fost începutul unui război tăcut în casă. Irina plângea pe ascuns, Mara nu înțelegea de ce bunica e tot mai distantă, iar eu mă simțeam prins între două lumi. La serviciu nu mă mai puteam concentra, iar acasă evitam discuțiile. Elena își făcea bagajele încet, ca și cum fiecare cămașă împachetată era o rană deschisă.

Într-o duminică, am încercat să o conving din nou. — Elena, gândește-te bine. Sora ta are și ea familia ei. Nu va fi la fel. Aici ai tot ce-ți trebuie. De ce să renunți la tot?

M-a privit cu o blândețe tristă. — Mihai, nu renunț la voi. Încerc doar să nu renunț la mine. Știi ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață și să nu mai ai niciun vis? Să nu mai știi cine ești, dincolo de rolurile pe care le joci pentru ceilalți?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit o vinovăție apăsătoare, dar și o furie mocnită. De ce nu se poate sacrifica încă puțin? De ce nu poate să pună familia pe primul loc, așa cum a făcut mereu?

Irina a încercat să medieze. — Mamă, dacă vrei să pleci, nu te vom opri. Dar să știi că ne va fi foarte greu. Mara te va căuta în fiecare zi. Eu… nu știu cum o să mă descurc fără tine.

Elena a îmbrățișat-o strâns. — Știu, draga mea. Dar poate că e timpul să învățați să vă descurcați și singuri. Poate că e timpul să vă construiți propria familie, fără să vă sprijiniți mereu pe mine.

În ziua plecării, Mara a plâns în hohote. — Bunico, nu pleca! Cine o să-mi citească povești seara? Cine o să-mi facă clătite?

Elena a sărutat-o pe frunte. — O să vin să te vizitez, puiule. Și o să-ți scriu scrisori. Dar trebuie să înveți să fii puternică.

Când a ieșit pe ușă, am simțit că se rupe ceva în mine. Casa părea mai goală, mai rece. Irina s-a închis în dormitor, iar Mara a adormit cu poza bunicii în brațe. Eu am rămas singur în sufragerie, cu gândurile mele. Mă simțeam trădat, dar și vinovat. Poate că am fost prea egoist. Poate că nu am înțeles niciodată cât de mult a sacrificat Elena pentru noi.

Au trecut luni de atunci. Ne-am descurcat, cumva. Am învățat să ne împărțim sarcinile, să fim mai uniți. Dar golul lăsat de Elena nu s-a umplut niciodată. O sunăm des, dar nu e la fel. Ea pare mai fericită, mai vie. Merge la cursuri de pictură, iese cu prietenele, râde mai mult. Iar eu mă întreb, în fiecare seară, dacă am avut dreptul să-i cer să rămână. Dacă nu cumva, din dorința de a ne păstra familia unită, am uitat că și ea are dreptul la fericire.

Oare am fost drept sau doar egoist? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi lăsat-o să plece sau ați fi încercat să o țineți lângă voi, cu orice preț?