„Unde sunt șosetele mele curate?” – Povestea unei femei care a spus „ajunge”

— Unde sunt șosetele mele curate, Irina? Ai zis că ai grijă de ele! vocea lui Vlad răsună din dormitor, tăioasă, de parcă ar fi fost vina mea că nu-și găsea lucrurile. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și săpunite, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când se întâmplă asta, dar azi, ceva în mine se rupe.

Îmi amintesc de tata, cum își spăla singur șosetele, cu răbdare, în ligheanul mic din baie. „Sunt lucruri personale, Irina. Nu-i frumos să-i ceri unei femei să-ți spele lenjeria sau șosetele. Fiecare cu ale lui”, îmi spunea el, zâmbind blând. Mama nu s-a plâns niciodată, dar nici nu a fost nevoită să suporte reproșuri pentru niște haine murdare. La noi acasă, lucrurile erau clare: respectul era mai presus de orice.

Dar în casa mea, cu Vlad, totul e pe dos. El nu-și spală niciodată șosetele, nici măcar nu le pune în coșul de rufe. Le lasă peste tot: sub pat, lângă canapea, uneori chiar și în bucătărie. Când le găsesc, unele sunt cu găuri, altele atât de murdare că nici nu știu dacă mai merită salvate. Le adun, le sortez, le spăl, le întind pe calorifer, iar când nu mai sunt destule, cumpăr altele noi. Dar niciodată nu e destul.

— Irina, ai auzit ce-am zis? Nu am nicio pereche de șosete curate! Ce faci toată ziua? strigă el din nou, de data asta mai tare.

Îmi șterg mâinile de șorț și mă duc spre dormitor. Vlad stă în fața dulapului, răscolind hainele, cu o privire furioasă. Pe jos, câteva șosete desperecheate, una cu o gaură mare în călcâi.

— Dacă le-ai pune în coșul de rufe, le-aș spăla, îi spun, încercând să-mi păstrez calmul. Nu pot să le caut prin toată casa.

— Nu e treaba mea să le pun în coș! Tu trebuie să ai grijă să fie curate. Asta-i datoria ta, nu? Ce rost are să ne mai căsătorim dacă nu poți avea grijă de lucrurile astea simple? mă lovește cuvintele lui ca un pumn în stomac.

Simt cum mi se urcă sângele la cap. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu femeia invizibilă, cea care adună, spală, calcă, fără să primească niciun mulțumesc. Mă uit la el, la bărbatul pe care l-am iubit cândva, și nu-l mai recunosc.

— Vlad, nu sunt menajera ta. Dacă vrei șosete curate, pune-le în coș. Dacă nu, spală-le singur. Tata nu mi-a cerut niciodată să-i spăl șosetele, și nici nu s-a plâns vreodată că nu le găsește. Poate ar trebui să înveți ceva de la el.

Se uită la mine, surprins, ca și cum nu i-ar veni să creadă că am avut curajul să-i răspund. Pentru o clipă, tace. Dar apoi, furia îi revine în ochi.

— Nu-mi compara familia cu a ta! La mine acasă, mama făcea totul. Așa e normal! Femeia trebuie să aibă grijă de casă, de bărbat, de copii. Ce fel de soție ești tu dacă nu poți să ai grijă de niște șosete?

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă. Îmi amintesc de mama, de cum își ținea capul sus, chiar și când era obosită. Îmi amintesc de tata, de respectul pe care i-l purta. Și atunci, ceva în mine se schimbă.

— Vlad, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. Dacă pentru tine valoarea unei soții se măsoară în șosete curate, atunci poate că nu sunt femeia potrivită pentru tine. Eu vreau respect, nu ordine și reproșuri.

El rămâne mut, cu șoseta găurită în mână. Pentru prima dată, pare că nu știe ce să spună. Mă întorc și ies din cameră, lăsându-l singur cu furia și cu șosetele lui murdare.

Ziua trece greu. Mă simt vinovată, dar și eliberată. Mă gândesc la toate momentele în care am tăcut, în care am făcut totul ca să fie bine, dar nu a fost niciodată destul. Mă gândesc la femeile din familia mea, la prietenele mele, la toate cele care trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată suficiente.

Seara, Vlad vine la mine în bucătărie. Nu mai e furios, dar nici nu pare să înțeleagă cu adevărat ce s-a întâmplat.

— Irina, hai să nu ne certăm pentru niște șosete. Poate am exagerat. Dar și tu… de ce nu poți să faci un efort? Toate femeile fac asta.

Îl privesc în ochi, obosită, dar hotărâtă.

— Nu toate femeile, Vlad. Și chiar dacă ar face-o, nu înseamnă că e corect. Eu nu mai vreau să trăiesc așa. Vreau să fim o echipă, nu să mă simt ca o servitoare în propria casă.

Tace din nou. Își ia o pereche de șosete desperecheate și pleacă în dormitor. Nu știu dacă a înțeles ceva sau dacă va schimba ceva. Dar eu știu că, de azi, nu voi mai accepta să fiu tratată așa.

În noaptea aceea, adorm greu. Mă gândesc la viitor, la ce fel de viață vreau să am. Poate că nu va fi ușor. Poate că Vlad nu va înțelege niciodată. Dar știu că merit mai mult. Merit respect. Merit să fiu văzută, auzită, apreciată.

Mă întreb: câte femei mai trăiesc așa, în tăcere, făcând totul pentru ceilalți, fără să primească nimic în schimb? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?