În ziua în care am împlinit 55 de ani, soțul meu m-a părăsit – și am privit neputincioasă cum pleacă de mână cu altcineva

„Nu pot să cred că ai uitat să iei pâine din piață, Viorel!” vocea mea tremura, dar nu de supărare, ci de oboseală. Era ziua mea de naștere, împlineam 55 de ani, și tot ce-mi doream era o seară liniștită, cu familia. Viorel a intrat pe ușă cu un buchet de lalele galbene și o sticlă de vin, dar privirea lui era absentă, de parcă ar fi fost deja în altă parte. „La mulți ani, Maria,” a spus, evitând să mă privească în ochi. Am simțit un gol în stomac, ca și cum aș fi știut deja ce urma să se întâmple.

„Nu stai la masă cu noi?” l-am întrebat, încercând să-mi ascund dezamăgirea. „Nu, trebuie să ies, am ceva de rezolvat la serviciu.” Replica lui a căzut ca o piatră între noi. Copiii, Ana și Vlad, au simțit și ei tensiunea, dar au încercat să mă înveselească. Am zâmbit forțat, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji.

Noaptea aceea a fost prima din viața mea când am dormit singură în patul nostru. Viorel nu s-a întors acasă. Dimineața, mi-a trimis un mesaj: „Am nevoie de timp să mă gândesc. Nu mă aștepta.” Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, încercând să înțeleg unde am greșit. Oare am fost prea ocupată cu copiii? Oare nu l-am mai făcut să se simtă iubit? Sau poate, pur și simplu, viața ne-a îndepărtat fără să ne dăm seama?

Zilele au trecut greu. Ana a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a spus: „Mama, nu e vina ta. Tata… tata e confuz.” Dar eu știam că nu era doar confuzie. Era ceva mai mult. Seara, am găsit în buzunarul hainei lui un bilet de cinema, două locuri, două nume: Viorel și Irina. Cine era Irina? De când avea el timp de cinema, când mie îmi spunea mereu că e prea obosit?

O săptămână mai târziu, am ieșit să cumpăr pâine. În fața mall-ului, l-am văzut. Viorel mergea de mână cu o femeie blondă, cu zâmbet larg și rochie roșie. S-au oprit la o cafenea, s-au așezat la masă și au râs. Am simțit cum inima mi se rupe. Am vrut să fug, să țip, să mă duc la ei și să-i întreb: „De ce? Ce are ea și nu am eu?” Dar am rămas pe loc, cu ochii în lacrimi, simțind că mă prăbușesc.

Seara, când Ana a venit acasă, m-a găsit plângând în bucătărie. „Mama, trebuie să vorbim.” Am dat din cap, incapabilă să spun ceva. „Nu poți să lași asta să te distrugă. Ești mai puternică decât crezi.” Dar eu nu mă simțeam puternică. Mă simțeam ca o umbră, ca o femeie care și-a pierdut rostul.

Viorel a venit acasă după două zile. „Maria, trebuie să vorbim.” Vocea lui era rece, străină. „Nu mai pot. Nu mai simt nimic. Îmi pare rău.” Am încercat să-i spun că putem repara, că putem merge la terapie, că putem încerca din nou. Dar el a dat din cap. „Nu mai are rost. Sunt cu Irina. Mă face să mă simt viu.”

Am simțit că mă sufoc. „Și eu? Eu ce sunt? Douăzeci și opt de ani de căsnicie, doi copii, o viață întreagă… și tu pleci pentru că vrei să te simți viu?” El a tăcut. A plecat fără să se uite înapoi.

Au urmat luni de tăcere, de întrebări fără răspuns. Prietenele mele, Gabriela și Lidia, au încercat să mă scoată din casă. „Hai la teatru, hai la o cafea, hai să vezi că viața nu s-a terminat.” Dar eu nu voiam să văd pe nimeni. Mă simțeam trădată, umilită, abandonată. Noaptea, mă uitam la pozele de familie și mă întrebam unde am greșit. De ce nu am văzut semnele? De ce nu am făcut nimic?

Într-o zi, Ana a venit cu o veste: „Mama, m-am înscris la master la Cluj. Vreau să plec, să mă regăsesc.” Am simțit că pierd și ultimul sprijin. Vlad era deja la București, cu serviciul lui. Am rămas singură în casa mare, cu amintirile și cu tăcerea.

Am început să scriu într-un jurnal. Să-mi spun mie însămi tot ce nu puteam spune nimănui. Am început să merg la plimbare, să vorbesc cu vecina, tanti Ileana, care mi-a spus: „Și pe mine m-a lăsat bărbatul, dar am supraviețuit. Și tu poți.”

Într-o seară, la magazin, am întâlnit-o pe Irina. Era cu Viorel. M-a privit în ochi și a spus: „Îmi pare rău, Maria. Nu am vrut să se întâmple așa.” Am simțit un val de furie, dar și o ciudată eliberare. „Nu tu ești de vină. El a ales.”

Au trecut luni. Am început să mă simt din nou vie. Am mers la un curs de pictură, am cunoscut oameni noi, am început să râd din nou. Dar rana a rămas acolo, ca o cicatrice care nu se va vindeca niciodată complet.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie care a trecut prin foc și a ieșit, poate nu întreagă, dar mai puternică. Mă întreb uneori: „Oare mai există iubire după trădare? Oare mai pot avea încredere în cineva?”

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați merge mai departe după ce lumea voastră s-a prăbușit?