Între patru pereți: Cum am găsit liniștea în credință când totul se destrăma în jurul meu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama lui, doamna Maria, își bea ceaiul în bucătărie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Radu a ridicat ochii din telefon, vizibil iritat, dar și neputincios. — Ivana, e mama mea, ce vrei să fac? Nu pot s-o dau afară pe stradă!

Am simțit cum mi se strânge inima. De luni de zile, de când doamna Maria a refuzat să se mute după ce am terminat de plătit apartamentul, fiecare zi era o luptă. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște, nu mai aveam nimic din ce visam când ne-am mutat aici. Totul era controlat de ea: ce găteam, la ce oră ne culcam, cu cine vorbeam la telefon. Orice încercare de a discuta cu Radu se termina cu certuri, iar el, prins între mine și mama lui, se retrăgea tot mai mult în tăcere.

Într-o seară, după ce am încercat să-i explic doamnei Maria că avem nevoie de spațiu, m-a privit cu răceală și mi-a spus: — Fata mea, eu am crescut un bărbat, nu un copil. Dacă nu-ți convine, poți pleca tu. El e sângele meu, tu ești doar venită în familie. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit în dormitor și am izbucnit în plâns. Nu mai știam cine sunt, nu mai știam ce să fac. Îmi era rușine să le povestesc părinților mei, pentru că știam că nu ar înțelege. Prietenele mele mă sfătuiau să plec, dar eu încă îl iubeam pe Radu. Încă speram că va înțelege cât de mult mă doare.

Zilele treceau greu. Dimineața mă trezeam cu nod în gât, știind că va urma o nouă zi de tensiuni. Doamna Maria făcea observații la orice: „Nu așa se spală vasele!”, „Nu pune atâta sare!”, „Nu te mai uita la seriale, că pierzi vremea!” Radu era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o seară, după o ceartă urâtă, am ieșit pe balcon și am început să mă rog. Nu mai făcusem asta de ani de zile, dar atunci, în întuneric, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, am simțit că nu mai am altă scăpare. „Doamne, dă-mi putere să rezist sau să găsesc o cale să ies din asta fără să-mi pierd sufletul.”

A doua zi, am decis să merg la biserică. Nu eram o persoană foarte religioasă, dar simțeam că am nevoie de liniște, de un loc unde să pot respira. Am stat pe o bancă, în spatele bisericii, și am privit cum lumina pătrunde prin vitralii. Preotul a vorbit despre iertare, despre răbdare, despre cum uneori trebuie să ne punem pe noi pe primul loc ca să putem iubi cu adevărat. Am simțit că vorbește pentru mine. Am început să merg tot mai des, să aprind o lumânare, să mă rog pentru pace. Nu știu dacă Dumnezeu m-a ascultat, dar eu am început să mă schimb. Am început să nu mai răspund la provocări, să nu mai plâng în fiecare seară, să-mi găsesc mici bucurii: o carte bună, o plimbare scurtă, o cafea băută în liniște.

Într-o zi, Radu a venit acasă mai devreme. M-a găsit citind pe balcon. — Ivana, trebuie să vorbim. Am simțit un fior rece. — Mama nu vrea să plece, dar nici eu nu mai pot să te văd așa. Nu vreau să te pierd. Ce putem face? Am simțit pentru prima dată că mă vede, că îi pasă. — Radu, nu vreau să alegi între mine și ea. Dar nu mai pot trăi așa. Avem nevoie de reguli, de spațiu. Dacă nu, mă tem că o să mă pierd pe mine. S-a lăsat o liniște grea. — O să încerc să vorbesc cu ea, a spus el, dar nu părea convins.

Seara, la cină, Radu a încercat să deschidă subiectul. — Mamă, cred că ar trebui să te gândești să te muți la mătușa Ileana, măcar o perioadă. Ivana și cu mine avem nevoie de intimitate. Doamna Maria a izbucnit: — Asta vrei? Să mă arunci ca pe o cârpă? După tot ce am făcut pentru tine? Am simțit cum mă cuprinde din nou disperarea. — Nu e vorba de asta, am încercat să intervin, dar m-a întrerupt: — Tu să taci! Dacă nu-ți convine, pleacă tu! Aici e casa fiului meu!

În acea noapte, am dormit pe canapea. Radu nu a venit după mine. Am plâns în tăcere, simțind că nu mai am nicio cale de ieșire. Dimineața, am decis să plec la părinții mei pentru câteva zile. I-am lăsat un bilet lui Radu: „Am nevoie de timp să mă gândesc. Nu vreau să te pierd, dar nici nu mai pot trăi așa.”

La țară, la părinți, am simțit pentru prima dată după mult timp liniștea. Mama m-a privit cu ochi blânzi: — Ivana, nu poți trăi toată viața pentru alții. Trebuie să ai grijă și de tine. Am stat pe prispa casei, privind apusul, și m-am rugat din nou. Am simțit că, orice s-ar întâmpla, nu mai pot să mă întorc la viața de dinainte. Trebuia să pun limite, să mă aleg pe mine.

După o săptămână, Radu a venit la mine. Era obosit, cu cearcăne adânci. — Am vorbit cu mama. Nu vrea să plece, dar am găsit o garsonieră pentru ea. O să o ajut să se mute. Nu vreau să te pierd, Ivana. Am izbucnit în plâns, de data asta de ușurare. — Mulțumesc, Radu. Nu știu dacă o să fie ușor, dar măcar încercăm.

Au trecut luni de atunci. Doamna Maria s-a mutat, relația noastră s-a schimbat, dar rănile încă dor. Am învățat că uneori, ca să salvezi o familie, trebuie să ai curajul să spui „ajunge”. Credința m-a ajutat să nu mă pierd, să nu devin o umbră în propria viață. Și mă întreb, privind în urmă: câte femei trăiesc aceeași poveste, în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi, fără să ne simțim vinovate?