Umbrele trecutului: Soțul meu și datoriile ascunse
— Radu, ce-i cu extrasul ăsta de cont? De ce ai retras 2.000 de lei luna trecută? întreb, cu vocea tremurândă, ținând în mână hârtia pe care am găsit-o întâmplător printre facturi. El se oprește din tăiatul legumelor, cu cuțitul suspendat în aer, și mă privește de parcă tocmai l-a lovit un tren.
— Nu e nimic important, Andreea, doar niște cheltuieli… răspunde el, evitând să mă privească în ochi. Dar știu că minte. Îl cunosc de opt ani, îi știu fiecare tic, fiecare ezitare.
Nu pot să dorm toată noaptea. Mă întorc pe o parte și pe alta, simțind cum ceva s-a rupt între noi. Dimineața, când el pleacă la serviciu, răscolesc din nou sertarul cu acte. Găsesc alte două extrase, cu sume similare, retrase la intervale regulate. Inima îmi bate nebunește. Ce se întâmplă? Oare are datorii? Sau, mai rău, ascunde ceva de mine?
Seara, îl aștept cu masa pusă, dar nu pot să mănânc. — Radu, trebuie să vorbim. Acum. Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta că nu-mi spui adevărul.
El oftează, se așază la masă și, pentru prima dată, pare cu adevărat obosit. — Andreea, nu am vrut să te rănesc. Dar… îi trimit bani Irinei. Fosta mea soție. Are probleme, nu se descurcă cu copilul, și…
Mă simt de parcă mi-a tras cineva preșul de sub picioare. — De ce nu mi-ai spus? De ce ai simțit nevoia să ascunzi asta de mine?
— Pentru că știu cât de greu ți-a fost să accepți că încă mai vorbesc cu ea. Și pentru că nu vreau să crezi că nu ești pe primul loc. Dar nu pot să o las să se descurce singură, nu după tot ce am avut împreună.
Îmi dau lacrimile. — Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu meritam să știu? Nu meritam să avem o discuție sinceră, ca doi adulți?
Radu se ridică, vine lângă mine și mă ia de mână. — Îmi pare rău, Andreea. Am greșit. Dar nu e vorba de dragoste, ci de responsabilitate. Copilul acela nu are nicio vină.
Mă simt prinsă între două lumi: una în care vreau să fiu înțelegătoare, să accept trecutul lui, și alta în care simt că am fost trădată. Mă gândesc la toate serile în care am stat împreună pe canapea, râzând, fără să știu că el ascunde ceva atât de important. La toate momentele în care i-am spus că sinceritatea e baza relației noastre.
În zilele următoare, nu mai pot să fiu la fel. Mă uit la el și văd un străin. Îl văd vorbind la telefon și mă întreb dacă iar vorbește cu Irina. Îl văd ieșind din casă și mă întreb dacă nu cumva se duce la ea.
Mama mea, când îi povestesc, oftează: — Fata mea, bărbații au uneori impresia că ne protejează ascunzându-ne adevărul. Dar nu-și dau seama cât rău ne fac.
Prietenii mei mă sfătuiesc să-l iert, să nu stric totul pentru niște bani. Dar nu e vorba doar de bani. E vorba de încredere. De faptul că nu am fost parte dintr-o decizie care ne afectează pe amândoi.
Într-o seară, după ce fetița noastră, Mara, adoarme, îl privesc pe Radu cum stă pe balcon, cu privirea pierdută. Mă apropii încet. — Radu, nu pot să trăiesc cu jumătăți de adevăr. Dacă mai e ceva ce trebuie să știu, spune-mi acum.
El mă privește cu ochii roșii de oboseală. — Nu mai e nimic, Andreea. Îți promit. Dar nu știu cum să repar ce am stricat.
— Poate că nu trebuie să repari tu singur. Poate că trebuie să învățăm să fim sinceri, chiar dacă doare.
În săptămânile care urmează, încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt. Mergem la consiliere de cuplu, vorbim mai mult, încercăm să ne ascultăm cu adevărat. Dar rana rămâne. Mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată aceeași încredere în el. Dacă nu cumva, undeva, în adâncul sufletului, voi rămâne mereu cu teama că nu-mi spune totul.
Uneori, când îl privesc jucându-se cu Mara, mă întreb: Oare cât de bine ne cunoaștem, de fapt, pe cei pe care îi iubim? Și cât de mult putem ierta, fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?